Interviu realizat, la 23 decembrie 2009, cu doamna Jeri Guthrie-Corn, angajatฤ a Ambasadei Statelor Unite la Bucureศti în zilele fierbinศi ale iernii lui 1989.
România liberฤ: Cum erau românii acum 20 de ani?
Jeri Guthrie-Corn: Cu 20 de ani în urmฤ, aceastฤ ศara era o ศarฤ foarte tristฤ. Nu neg cฤ românii ศi-au iubit dintotdeauna familiile ศi cฤ ศi-au pastrat întotdeauna credinศa. Numai cฤ traiau în condiศii fizice foarte, foarte grele. Gazele erau închise sau se opreau foarte des în mijlocul iernii, aศa cฤ încฤlzirea era mereu o problemฤ. Apa era, de asemenea, o problemฤ. Îmi amintesc cฤ pentru lungi perioade de timp nu aveam apฤ decât o orฤ dimineaศa ศi o orฤ seara. Electricitatea era ศi ea o problemฤ pentru multฤ, multฤ lume, pentru cฤ se oprea adesea. Dar, în primul rând, nu exista hranฤ.
Acum cred cฤ mulศi români aveau hranฤ, legume pe care le conservau, de exemplu, pe care le aduceau de la familiile lor de la ศarฤ. Dar dacฤ mergeai iarna, sฤ zicem, în Piaศa Amzei, unde obiศnuiam eu sฤ merg, nu gฤseai decât vreo cฤteva cepe ศi, poate, una sau douฤ verze ศi asta era tot. De aceea, Ambasada Statelor Unite primea o datฤ la douฤ luni un avion-cargo încฤrcat cu mâncare din SUA. În ziua sosirii avionului, toatฤ lumea din ambasadฤ, inclusiv ambasadorul, îศi punea blugii ศi mergea la aeroport, sฤ descarce avionul. Desigur, fiecare familie avea propria listฤ pe care o comandase, aศa cฤ dupฤ ce descฤrcam avionul, fiecare dintre noi ducea acasฤ produsele comandate, dar a doua zi organizam o tombolฤ pentru fructe ศi legume. Pot spune cฤ dacฤ plecai acasฤ cu trei mere sau o cฤpฤศânฤ de broccoli erai foarte, foarte norocos.
Aศadar, în iulie 1989 eraศi o americancฤ tânฤrฤ, la începutul carierei diplomatice, în România stalinistฤ. Cinci luni mai târziu, se întampla, aproape din senin, decembrie 89. Trebuie sฤ fi fost înspฤimântฤtor.
A fost înspฤimântฤtor! Pe 21 decembrie, mergeam pe strada Batiศtei împreunฤ cu un coleg de la ambasadฤ, când am auzit în spatele nostru ceea ce cred cฤ era o mitralierฤ Kalaศnikov AK-47. În acel moment am început sฤ fug, dar prietenul meu m-a apucat de braศ ศi mi-a spus: „Nu fugi! Mergi repede drept înainte pânฤ la ambasadฤ!” A fost înfricoศฤtor. Cum sฤ spun… plutea o anumitฤ tensiune în aer. Cred cฤ termenul românesc e „scânteie”. Eu ศi soศul meu fusesem deja în Algeria, care era sub stare de asediu dupฤ ce 1.200 de algerieni fuseserฤ uciศi de armatฤ, ศi am recunoscut la Bucureศti genul de tensiune care se acumuleazฤ în aer atunci când este pe cale sฤ se producฤ o revoltฤ popularฤ.
Când am plecat de aici, în 1991, ne-am întors la Washington, am învฤศat ruseศte ศi am mers la Moscova. ศi eram acolo, în 1993, când preศedintele Elศin a atacat Parlamentul Rusiei. A fost acelaศi gen de situaศie. Puteai sฤ-ศi dai seama cฤ nu era nevoie decât de o scânteie ca totul sฤ înceapฤ sฤ se destrame. ศi s-a întâmplat ศi la Moscova. Am ieศit la o plimbare ศi ne-am uitat de-a lungul strฤzii pe care se afla ambasada. La câศiva metri de noi, cineva dฤduse foc unui maldฤr de anvelope. Am ศtiut în acel moment cฤ luptele începuserฤ.
ศi-a imaginat vreunul dintre americanii pe care îi cunoaศteศi cฤ aศa ceva se va întâmpla în România, pentru cฤ nici unul dintre românii pe care îi cunoศteam eu nu a fฤcut-o?
Cred cฤ pe cât de inadecvatฤ pare, privind în urmฤ, teoria dominoului pentru sud-estul Asiei, pe atât de limpede putem identifica un efect de domino în aceastฤ parte a lumii. Pe mฤsurฤ ce evenimentele se desfฤศurau, aศa cum se poate vedea acum din comemorฤrile pe care le prezintฤ televiziunile ศi posturile de radio – în Polonia, cu Solidaritatea, apoi cu Zidul Berlinului -, pe mฤsurฤ ce libertatea îศi croia drum în Europa de Est, nu era atât de straniu sฤ gândeศti cฤ se va întâmpla ศi aici, în România. Condiศiile din România erau însฤ mult mai dificile decât în majoritatea celorlalte ศฤri. Aici domnea un regim totalitar.
Dacฤ faci o fotografie din satelit a Asiei pe timp de noapte, observi o mare patฤ neagrฤ, unde nu existฤ nicio luminฤ. Aceea este Coreea de Nord. Cred cฤ dacฤ am fi fฤcut genul acesta de fotografii în 1989, ศi România ar fi fost o mare patฤ neagrฤ. Dacฤ vrei sa înศelegi cum arฤta România în 1989, ศi aici poate împฤrtฤศesc amintirile multor români, atunci trebuie sฤ vezi filmul 4 luni, 3 sฤptฤmâni, 2 zile. Exact aศa arฤta România în 1989. Gฤsesc cฤ filmul este foarte realist ศi cฤ descrie fidel aceastฤ ศarฤ aศa cum era în urmฤ cu 20 de ani, cu excepศia unui singur detaliu: sunt destul de sigurฤ cฤ, în realitate, „doctorul” ar fi fost plฤtit nu cu bani, ci în cartuศe de Kent.
Aศadar, au conspirat americanii ศi ruศii sฤ rฤstoarne regimul Ceauศescu?
Nu, absolut! Am cunoศtintศฤ de relatarea la care faceศi referire. (Este vorba despre „În sfârศit, adevฤrul", cartea de interviuri realizate de Alex Mihai Stoenescu cu generalul Victor Athanasie Stฤnculescu, apฤrutฤ cu câteva zile înaintea realizฤrii acestui interviu – n.RL.). Nu, absolut! Cu siguranศฤ, noi am încurajat libertatea ศi democraศia în aceastฤ parte a lumii, aศa cum o facem în orice parte a lumii, ศi am fฤcut asta îndeosebi prin Radio Europa Liberฤ ศi Vocea Americii.
De fapt, cred ca era în 22 decembrie, când lucrurile se mai calmaserฤ puศin, în prima parte a zilei. Oamenii veneau în faศa ambasadei, pe strada Tudor Arghezi. Pe vremea aceea nu aveam un dispozitiv de securitate ca acum… Aศadar, oamenii se adunaserฤ, n-o sฤ uit asta niciodatฤ…, ศi îศi strecurau mâinile prin grilajul porศilor de fier. Am izbucnit în urale, ne strângeam mâinile ศi ne îmbrฤศiศam. Mulศi dintre românii care continuau sฤ vinฤ pe stradฤ, care era plinฤ, strigau: „Mulศumim, America, vฤ mulศumim pentru Vocea Americii, vฤ mulศumim pentru libertatea noastrฤ”. Iar reacศia noastrฤ a fost: „Voi sunteศi cei care v-aศi recucerit libertatea, nu noi. Noi suntem doar martori ai curajului vostru”.
Citeศte ศi: Revoluลฃia dupฤ 24 de ani. Istoria unei fotografii istorice
Dupฤ cum ศtiศi probabil, existฤ o înregistrare faimoasฤ din seara zilei de 22 decembrie în care Ion Iliescu este surprins spunând: „Tocmai am sunat la Ambasada URSS sฤ le spunem cine suntem ศi ce vrem”. A sunat cineva în acele zile la Ambasada Statelor Unite sฤ vฤ spunฤ „cine erau ศi ce vroiau”?
Din câte ศtiu eu, n-a sunat nimeni. Nu-mi amintesc de nicio discuศie privind vreun telefon primit din partea Frontului Salvฤrii Naศionale. Pe de altฤ parte, acesta ar fi fost un apel la care ar fi rฤspuns direct ambasadorul, iar eu eram pe vremea aceea abia la a doua misiune a mea ca diplomat ศi nu aveam o poziศie în care sฤ fi fost informatฤ despre activitatea ambasadorului.
Dar, cu siguranศฤ, trebuie sฤ fi auzit ceva dupa aceea.
Nu, nu îmi amintesc nimic de acest fel.
Aศi spus mai devreme cฤ ศi diplomaศi din alte ศฤri s-au refugiat în Ambasada Statelor Unite.
Da. Ambasadorul Marii Britanii a venit la noi. Reศedinศa sa la vremea aceea se afla undeva pe lângฤ Televiziunea Românฤ ศi a fost ศinta unor tiruri care i-au avariat casa. Împreunฤ cu el au venit ศi câศiva diplomaศi de la Ambasada Marii Britanii. Cred cฤ au mai venit ศi niศte germani. În momentul acela, în Bucureศti se afla un singur om de afaceri american ศi a venit ศi el, împreunฤ cu familia lui. Au mai venit mai mulศi elevi japonezi ศi un numฤr de americani care erau aici fie ca turiศti, fie cum s-a întâmplat cu o doamnฤ care îmi amintesc cฤ venise pentru tratament cosmetic, pentru cฤ România era renumitฤ ca un loc bun pentru tratamente cosmetice.
În cele din urmฤ, ศi jurnaliศtii de la aeroport au reuศit sฤ ajungฤ la ambasadฤ, deศi, atunci când ziariศtii uneia dintre cele mai importante reศele americane de ศtiri au ajuns pe aeroport, am vorbit cu ei la telefon ศi ne-au spus „Ne predฤm ศi venim la ambasadฤ”, iar când am vorbit câteva minute mai târziu, ne-au spus: „Nimeni nu poate pleca de aici. Se trage prea mult”.
S-a tras vreun glonศ asupra ambasadei americane?
Nu.
Cum aศa? Mฤ gândesc cฤ se trฤgea peste tot în zilele acelea.
Se trฤgea. Nu ศtiu exact. Tudor Arghezi este o strada foarte micฤ ศi îngustฤ. Deศi erau clฤdiri mai înalte peste drum, nu-mi amintesc sฤ fi fost tras vreun foc direct asupra ambasadei. Cu siguranศฤ cฤ am fi ศtiut dacฤ s-ar fi întâmplat. ศi, desigur, aveam pe atunci, aศa cum avem ศi acum, gฤrzile puศcaศilor marini, a cฤror misiune este sฤ protejeze vieศile americanilor din incinta ambasadei.
Aveศi cunoศtinศฤ sฤ fi existat români care sฤ fi încercat sฤ se refugieze în ambasada americanฤ?
Nu, nu am. Dar, deศi nu au existat români care sฤ se refugieze în ambasadฤ, aveam atunci, aศa cum avem ศi acum, mulศi angajaศi români, profesioniศti cu calificare foarte înaltฤ. Trebuie sฤ spun cu mare regret cฤ unul dintre angajaศii români ai Ambasadei Statelor Unite a fost ucis în luptele de atunci. În mod normal, era asistent pentru transporturi ศi taxe. În calitatea mea de responsabil cu logistica, i-am cerut la un moment dat sฤ conducฤ o maศina ศi, în timp ce conducea acea maศina undeva lângฤ Academia Militarฤ, a fost împuศcat ศi ucis.
Alศi angajaศi români ศi-au arฤtat loialitatea rฤmânând sฤ lucreze, chiar dacฤ de multe ori erau îngrijoraศi pentru soarta familiilor lor. O angajatฤ care era consilier economic a rฤmas, de exemplu, peste noapte ca sฤ rฤspundฤ la telefoane ศi sฤ lucreze în centrala telefonicฤ ศi chiar a scris un jurnal despre noaptea aceea ศi devotamentul ei.
Deci nu eram numai americani. Au fost ศi angajaศi români care au lucrat împreunฤ cu noi, pentru cฤ, de exemplu, în încercarea de a-i localiza pe americanii din ศarฤ, trebuia ca românii care lucrau la secศiunea consularฤ sฤ ne ajute sฤ gฤsim anumiศi oameni ศi sฤ dea telefoane. Primul lucru pe care, în mod normal, a trebuit sฤ-l facem într-o asemenea împrejurare a fost sฤ sunฤm la Washington, iar noi am avut o conversaศie cu Washingtonul care a durat cam 60 de ore. Aศadar, oamenii erau nevoiศi sฤ se organizeze în schimburi ca sฤ continue conversaศia ศi sฤ schimbe informaศii.
Sฤ presupunem cฤ aศi dori sฤ scrieศi o carte despre experienศa dumneavoastrฤ din decembrie 1989. Despre ce aศi scrie?
În primul rând, aศ scrie despre curajul poporului român la care am asistat, curajul de a cere sฤ fie liberi ศi de a se revolta împotriva unui regim tiranic, totalitar. Nu am uitat niciodatฤ acel curaj pentru care voi respecta întotdeauna poporul român. Îmi amintesc cum priveam de la fereastra apartamentului nostru din strada Maria Rosetti; stฤteam la etajul cinci a unei case minunate, care a fost dฤrâmatฤ, iar în locul ei a fost construitฤ o cladire de birouri – cred cฤ era în dimineaศa zilei de 22 decembrie. Strada era plinฤ de oameni care se îndreptau spre Piaศa Palatului, neîndrumaศi de nimeni, pentru a lupta pentru libertate. Unii aveau în maini ciocane, alศii bâte, dar nu erau decât oameni care încercau sฤ se alฤture protestelor, deศi, la ora aceea nimeni nu ศtia ce se întâmplฤ.
Îmi amintesc cฤ am ascultat focurile de armฤ automatฤ vreme de douฤ sau trei nopศi la rând. Îmi amintesc de un elicopter care a zburat desupra centrului Bucureศtiului, din care au aruncat bucฤศele mici de hârtie pe care scria ceva de genul: „Demonstranศi, plecaศi acasฤ! Încetaศi protestul! Acesta este un avertisment!”. Ne aflam în clฤdirea ambasadei, care are o curte în spate, ศi cineva ne-a chemat afarฤ ศi am vฤzut cum din cer cฤdeau bucâศelele de hârtie. Îmi amintesc cฤ, fiind Crฤciunul, mulศi dintre diplomaศi ศi familiile lor plecaserฤ deja în vacanศฤ, dar cei care au rฤmas s-au strฤduit sฤ pregฤteascฤ masa tradiศionalฤ de Crฤciun, aceea cu curcan, cu umpluturฤ, cu placinte. Când a devenit clar cฤ nimeni n-avea sฤ se aศeze în jurul mesei de Crฤciun în acel an, toศi curcanii au fost fฤcuศi sandviศ, iar plฤcintele, împฤrศite. Cred cฤ soldaศii români care fฤceau de gardฤ la ambasadฤ, la consulat ศi la reศedinศa ambasadorului au mâncat în acele zile mai mult decât o fฤcuserฤ de luni de zile, pentru cฤ toata lumea, inclusiv eu, le aducea platouri întregi de mâncare.
Astฤzi, dupฤ 20 de ani, existฤ mulศi oameni în România, mai ales tineri, care se întreabฤ dacฤ a meritat. Ce le-aศi rฤspunde?
ศtiศi ceva? Tocmai am discutat despre asta cu ศoferul meu recent ศi mi-a spus cam aศa: „Cum poate cineva sฤ ฤศi punฤ o astfel de întrebare? Am încercat într-o searฤ, împreunฤ cu sotia, sฤ numฤrฤm: avem maศinฤ de spฤlat, avem mâncare, avem electricitate, suntem proprietarii apartamentului în care locuim, parcurile sunt frumoase ศi pline de flori, gฤsim tot ce dorim în orice magazin, putem sฤ votฤm. Nici mฤcar nu putem numฤra avantajele care îศi au originea în acele zile”.
Daศi-mi voie sฤ vฤ mai spun un lucru. Cineva m-a întrebat care a fost reacศia americanilor la execuศia cuplului Elena ศi Nicolae Ceauศescu. Nu pot comenta politica oficialฤ a Statelor Unite, dar pot sฤ vฤ spun urmฤtorul lucru: când am evacuat ambasada de la Bucureศti, am transportat 148 de oameni, într-o coloanฤ cu 38 de maศini, spre Sofia ศi bucureศtenii ne fฤceau cu mâna în semn de prietenie. A doua zi, în ziua de Crฤciun, am zburat spre Statele Unite. Când am ajuns la Washington, am fost întâmpinaศi de cineva de la Departamentul de Stat cu vestea cฤ Ceauศescu a fost executat. Reacศia noastrฤ imediatฤ a fost una de uศurare. Unii dintre noi au izbucnit chiar în urale de bucurie. Dar îmi amintesc ca m-am întors spre un coleg ศi i-am spus: „ศtii ceva? Cred cฤ adevฤrata dreptate s-ar fi fฤcut dacฤ ar fi fost condamnat sฤ stea la coadฤ pentru tot restul vieศii".
