Actuala lege a partidelor prevede că, pentru înfiinţare, un partid trebuie să prezinte semnăturile a câte cel puţin 700 de susţinători din 18 judeţe. Această prevedere interzice în mod implicit înfiinţarea de partide regionale sau locale.
Pe de altă parte, Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) consideră o asemenea restricţie ca inacceptabilă: „Prevederile referitoare la limitarea partidelor politice care reprezintă o zonă geografică ar trebui în general să fie eliminate din legislaţia relevantă. […] O cerinţă privind distribuţia geografică a membrilor partidelor poate reprezenta o severă restrângere a participării politice la nivel local şi regional, incompatibilă cu dreptul la liberă asociere“ (Recomandări privind reglementarea partidelor politice – octombrie 2010, art. 80 şi 81).
De prisos să spunem că, în Uniunea Europeană, regula este ca asemenea partide să fie permise: ele există în Austria, Belgia, Croaţia, Danemarca, Franţa, Germania, Italia, Olanda, Polonia, Spania, Suedia şi în Marea Britanie – adică în mai toate democraţiile consolidate. Sigur, se poate argumenta că, acolo unde există mişcări secesioniste, ele sunt susţinute de către partide regionale. Adevărat, dar reciproca nu e adevărată. Există suficient de multe dintre ţările menţionate în care există partide regionale, fără ca acestea să militeze pentru separarea unor teritorii – chiar dacă de regulă au în program descentralizarea. Ca exemplu, putem cita Unvaniezh Demokratel Breizh (partid breton din Franţa) sau Slesvigsk Parti, partidul care reprezintă interesele minorităţii germane din Danemarca – organizaţii care n-au niciun gând de separare. Aşadar, argumentul că înfiinţarea unor partide regionale în România ar constitui o ameninţare la unitatea statală nu se susţine.
Dimpotrivă, este de analizat în ce măsură interdicţia referitoare la înfiinţarea unor partide regionale este compatibilă cu afirmarea dezideratului descentralizării administrative şi cu principiul subsidiarităţii, acceptate la nivel declarativ de către principalele partide din România. Cercetătoarea Dawn Brancati a demonstrat (The Origins and Strengths of Regional Parties, “British Journal of Political Science”, nr.38/2007), prin analiza statistică a 37 de democraţii, că descentralizarea politică este cea care întăreşte partidele regionale în legislativele naţionale. Teoria conform căreia partidele regionale ar fi corelate cu disparităţi între nivelurile de dezvoltare ale regiunilor este contrazisă de datele statistice. România este unul din contra-exemplele citate de către autoare, ca stat în care clivajele dintre regiuni (măsurate prin indicele Gini) sunt printre cele mai mari din Europa, dar partidele regionale sunt inexistente.
Partidele regionale au rolul de a creşte gradul de democratizare al societăţii, căci ele permit afirmarea intereselor unor grupuri care altfel ar fi subreprezentate în partidele naţionale. Ele ar putea juca un rol important îndeosebi în administraţia locală. Să presupunem că există un număr semnificativ de mare de cetăţeni preocupaţi de o anumită problemă de interes regional sau local – de exemplu, situaţia pescarilor din Delta Dunării, sau prezervarea pădurilor seculare din Retezat. Acestor grupuri le va fi greu să-şi facă auzite vocile în partidele organizate la nivel naţional (acestea vor fi mai degrabă sensibile la argumentele companiilor care exploatează lemnul fără grija conservării mediului). Legislaţia actuală nu le va permite nici măcar să propună liste de consilieri independenţi în consiliile locale sau judeţene. Dacă însă s-ar putea organiza în partide regionale, acestea ar putea obţine scoruri semnificative la nivelul judeţelor respective şi vor putea trimite în consiliile judeţene grupuri de consilieri care să le susţină eficient punctele de vedere.
Toate aceste argumente ar trebui avute în vedere de către membrii Comisiei parlamentare pentru legile electorale atunci când vor discuta despre modificarea Legii partidelor şi a legilor electorale. Pentru ca politica să fie mai aproape de oameni.
