Mai țineți minte conceptul “A treia cale”, promovat de Tony Blair și Bill Clinton? A revenit. Fețele și numele s-au schimbat, dar ideea conform căreia guvernele pot – și ar trebui – să combine valori social-democrate și politici economice liberale moderne a revenit în centrul atenției.
În anul 2000, la o reuniune a liderilor mondiali, desfășurată la Berlin și găzduită de cancelarul de atunci al Germaniei, Gerhard Schröder, “A treia cale” părea să fie direcția pe care se va îndrepta viitorul. Reuniunea a fost opera lui Blair (deși nu a participat, deoarece nevasta lui tocmai născuse). Dar Clinton a vorbit mult și elocvent despre modul cum noile tehnologii ar putea contribui la rezvolvarea vechilor boli sociale. Lideri ai mai multor țări participante, din Suedia până în Noua Zeelandă, au susținut faptul că statul poate fi mai redus și mai eficient. Iar „A treia cale“ ar putea fi ușor implementată în țările numite cândva Lumea a Treia, au fost de acord și Thabo Mbeki, din Africa de Sud, Fernando Henrique Cardoso, din Brazilia, și Ricardo Lagos, din Chile (eu am făcut parte atunci din delegația lui Lagos).
Din păcate, sămânța de dezbatere privind eficiența unei guvernări progresiste nu s-a dezvoltat cu ușurință spre o filosofie politică durabilă. Al Gore a renunțat la conceptele economice ale lui Clinton pentru populism și a fost învins de George W. Bush. Social-democrații și aliații lor au pierdut puterea în câteva țări europene. Războiul din Irak și criza financiară globală începută în 2008-2009 au determinat o reacție adversă față de ideile promovate de adepții celei de A treia căi.
Să revenim în prezent. Prim-ministrul de 39 de ani al Italiei, Matteo Renzi, este adesea descris ca ultima speranță a țării sale. El a promis profunde reforme fiscale și pe piața muncii. După victoria sa electorală, Renzi a primit felicitări chiar de la Blair, care a susținut că “Matteo are dinamismul, creativitatea și tăria de a reuși”.
Manuel Valls, prim-ministrul socialist al Franței, a pariat capitalul său politic pe un program ambițios care conține suplimentări de taxe și reduceri de cheltuieli, dar care nu este sprijinit de aripa tradiționalistă a partidului său. Criticii din stânga ortodoxă l-au acuzat “că împrumută soluții de la Blair și Schröder”.
Renzi și Valls – alături de Pedro Sánchez, Partidul Socialist Spaniol – fac însă parte dintr-un curent mai larg. Cu economia lumii crescând încet, mulți politicieni de centru-stânga încearcă să mobilizeze piețele și să determine o dezvoltare mai rapidă, în timp ce investesc în locuri de muncă și profesionalizare.
Nevoia extraordinară este explicația imediată pentru revenirea ideilor despre “A treia cale”. Nu e surprinzător că guverne europene înglodate în datorii sunt în căutrarea unor noi politici sociale la un cost fiscal redus. Austeritatea cruntă susținută de guvernul conservator german nu reprezintă același lucru cu ajustarea graduală căutată de noua generație de social-democrați din sudul continentului.
Conservatorii solicită o reformă fiscală mai întâi, indiferent de consecințe. Social-democrații moderni care l-au citit pe Keynes al lor înțeleg că unele tăieri imediate sunt necesare pentru a face programul credibil. Dar mai știu și că sunt necesare cheltuieli suplimentare cu capitalul uman și infrastructura fizică, pentru a reduce impactul limitărilor fiscale asupra locurilor de muncă și salariilor și pentru a întări potențialul de creștere al economiei. Dar sunt și alte motive pentru această reanalizarea ideilor promovate de adepții celei de “A treia căi”. Unul ar fi acela că funcționează. Remodelarea pieței muncii germane de către Schröder la începutul anilor 2000 a fost extrem de controversată la vremea sa; dar, privită în retrospectivă, reforma a transformat Germania din bolnavul Europei în puterea exportatoare a continentului.
Țările nordice au fost lideri ai acestui pluton de țări dispuse să experimenteze noi căi de a furniza servicii publice, adoptând în același timp “flexisecuritatea” în relațiile de muncă. Rezultatul: aceste țări se află pe primele locuri la capitolele dezvoltării robuste, creșterii forței de muncă și scăderii datoriei publice. Dar eficiența conceptului nu este limitată doar la țările bogate din nord. Guvernele din Coaliția Partidelor Democrate în Chile, Alan Garcia în Peru și Fernando Henrique Cardoso în Brazilia s-au inspirat din agenda politică Blair-Clinton-Schröder. Fiecare are parte (sau a avut) de controverse, dar fiecare a fost în mod indiscutabil declanșatorul unor perioade fără precedent de consolidare democratică și modernizare economică în țările lor.
Există multe diferențe între țări și perioade, dar până la urmă patru idei sunt comune acestor experimente de succes. Prima este pragmatismul politic. Contează doar ce funcționează, nu ce este ideologic pur. În locul unor dezbateri sterile și fără sfârșit dacă statul ar trebui să fie mare sau mic, este mult mai eficient să discutăm despre ce fel de intervenție a statului avem nevoie și unde.
A doua idee privește realismul fiscal. Prudența bugetară trebuie să fie atât necesară (deficitele nesustenabile își datorează numele tocmai faptului că nu pot fi susținute), cât și progresivă (când lucrurile o iau razna, săracii și cei vulnerabili suferă cel mai mult).
A treia idee se referă la bunăstarea modernă. Statul poate și trebuie să redistribuie veniturile și bogăția, dar, făcând asta, nu trebuie să îi dezobișnuiască pe oameni din a munci și a economisi. În loc să ofere pur și simplu pomeni, guvernele trebuie să lupte pentru a garanta slujbe și salarii bune.
În cele din urmă, conceptul “A treia cale” este definit prin liberalism progresiv. Libertatea și egalitatea sunt principii complementare, nu contradictorii. Dacă regulile sunt construite corect, o societate în care oamenii decid și acționează liber poate fi, de asemenea, o societate în care oportunitățile sunt distribuite corect. Și invers, fără o minimă șansă pentru toți, libertatea este mai degrabă iluzorie decât reală.
Aceste patru idei pun în mișcare o “A treia cale” care se bucură acum de o a doua șansă – deși ar fi trebuit să fie prima alegere a tuturor.
Andrés Velasco, fost ministru de Finanțe al statului Chile, este profesor invitat la Columbia University.
Copyright: Project Syndicate, 2014.
www.project-syndicate.org