În evaluările despre evenimentele şi tendinţele globale din 2014, cuvinte precum haos, dezordine şi fragmentare tind să iasă în evidenţă. Dar cuvântul „moale” ar trebui să apară de asemenea. Căci 2014 a fost caracterizat de continua dezvoltare a instrumentelor „moi” pentru abordarea provocărilor globale: angajamente, decrete, autoreglare, planuri comune de acţiune şi acorduri. Sunt pe terminate zilele când relaţiile internaţionale se organizau în conformitate cu legea tradiţională, formală?
Această redirecţionare spre legea „soft” are loc, de asemenea, şi în cadre interne. În Statele Unite, preşedintele Barack Obama a folosit puterea sa executivă pentru a ocoli Congresul în reforma imigraţiei. La nivel supranaţional, noua Comisie Europeană urmăreşte să impună „o mai bună reglementare” folosindu-se de un proces de legiferare cât mai puţin formal posibil, concentrându-se în schimb pe recomandări, coduri de conduită şi ghiduri.
Erodarea legii tradiţionale este mult mai evidentă în arena internaţională. Deciziile G20 au devenit tot mai informale, în timp ce autoritatea legislativă a fost externalizată către organisme regulatorii private, cum ar fi Comitetul Basel sau Consiliul Standardelor Internaționale de Contabilitate.
În plus, tot mai multe acorduri sunt semnate cu puţine sau chiar fără modalităţi implicite de implementare. Acordul pe climă din noiembrie anul trecut, mult aplaudat, dintre Obama şi preşedintele chinez Xi Jinping, precum şi planul comun interimar de acţiune dintre Iran şi interlocutorii săi internaţionali cu privire la programul nuclear al ţării (în esenţă, două declaraţii unilaterale legate de un comunicat de presă) sunt doar două dintre exemplele recente.
Asemenea acorduri pot reprezenta o dezvoltare pozitivă, dar nu pot înlocui regulile internaţionale de conduită, oficiale şi executorii. Iar statele, în ciuda reticenţei lor de a fi legate formal de termeni prestabiliţi, recunosc asta. De la reglementări de comerţ şi neproliferarea nucleară până la acţiuni climatice şi limite maritime, există o nevoie stringentă de claritate şi certitudine, pe care doar legile „clasice” le pot oferi.
Atunci, ce împiedică comunitatea internaţională în a crea reguli ferme? Chinurile prelungite din Runda de la Doha a negocierilor privind comerţul mondial ne oferă unele indicii.
Una dintre problemele-cheie este reprezentată de creşterea rapidă a numărului de actori. Este pur şi simplu mai dificil pentru 193 de state să ajungă la un acord decât a fost pentru cele 51 de semnatare iniţiale ale convenţiilor de după al doilea război mondial care au statuat ordinea internaţională contemporană.
Această provocare îşi are rădăcinile în două direcţii: proliferarea post-colonială şi post-sovietică de state, pe de o parte, şi disoluţia şi eroziunea suveranităţii statelor, pe de altă parte. Acordurile în curs de realizare nu mai sunt doar sarcina miniştrilor de Externe sau a şefilor de stat. Acum trebuie să se implice societatea civilă, experţi, organizaţii internaţionale şi sectorul privat – iar fiecare are propria agendă. Această stare poate îmbunătăţi negocierile, dar poate, de asemenea, să complice şi să prelungească serios procesul.
În acest context, pentru a ne asigura că legiferarea formală rămâne o opţiu-ne viabilă la nivel internaţional vor fi necesare unele ajustări. O soluţie potenţială ar fi ca reprezentanţii regionali să fie împuterniciţi să negocieze în numele unui grup de state. O altă soluţie ar fi să se pornească de la tratate care implică mai puţini actori pentru a construi acorduri mai largi. În comerţul internaţional, de exemplu, înţelegerile megaregionale, precum Parteneriatul Trans-Pacific şi Parteneriatul Transatlantic de Comerţ şi Investiţii, ar putea servi ca puncte de reper de facto pentru standarde, contribuind la facilitarea încheierii unor acorduri globale.
Asemănător, o înţelegere obligatorie şi executorie cu privire la programul nuclear iranian ar putea încuraja progresul la Conferinţa de revizuire a Tratatului de neproliferare din această primăvară pentru instituirea unor angajamente ferme, menite a implementa punctele de acţiune acceptate deja la Runda din 2010 – în mod special, stabilirea unei zone libere de arme nucleare în Orientul Mijlociu. Dacă acordurile de neproliferare nu sunt infuzate cu prevederi legale după principii de legiferare tradiţionale, vor rămâne inadecvate în a-și atinge scopul de a transforma lumea într-un loc mai sigur.
Acest an va oferi încă o oportunitate extraordinară de a restabili legalitatea clasică în negocierile internaţionale: Conferinţa ONU privind Schimbările Climatice de la Paris, din decembrie. Există larga credinţă că această conferinţă ar putea reprezenta ultima şansă a lumii în a limita creşterea temperaturii cu două grade Celsius peste nivelurile pre-industriale – pragul dincolo de care riscurile schimbărilor climatice devin deosebit de descurajatoare.
Pentru a reuşi, conferinţa de la Paris nu trebuie să arate ca dezastruoasa întâlnire care a avut loc în Copenhaga acum şase ani. Iar părţile negociatoare trebuie să treacă dincolo de blândele „contribuţii viitoare discutate la nivel naţional” acceptate la Lima, pentru a stabili angajamente cu implicaţii legale. Un astfel de rezultat ar fi un avantaj nu doar pentru eforturile de a limita schimbările climatice, dar şi pentru a aborda alte provocări mondiale. Un acord privind schimbările climatice ferm, executoriu, ar arăta că, deși este dificil să obţii un acord legal în zilele noastre, este totuşi posibil. Iar liderii lumii nu ar trebui să se mulţumească cu mai puţin.
Abordări mai flexibile ale negocierilor internaţionale ar fi putut facilita acordurile-„reper” în 2014. Dar, fără mecanisme puternice de conformare, astfel de înțelegeri nu au putut obţine prea mult. Găsirea unor modalităţi de a adapta procesele legale formale pentru mediul global complex de astăzi este o provocare-cheie pentru 2015. Liderii mondiali au nevoie de o poveste de succes pentru a fi motivați.
Ana Palacio, fost ministru de externe al Spaniei şi fost vicepreşedinte al Băncii Mondiale, este membră a Consiliului de Stat spaniol şi lector invitat la Universitatea Georgetown.
Copyright: Project Syndicate, 2015.
www.project-syndicate.org
