Ca şi Năstase în 2004 şi ca şi Geoană în 2009, Ponta a pornit cu prima şansă în turul final al prezidenţialelor şi a pierdut. Contextul a fost asemănător cu cel din 2004, când PSD deţinea toate pârghiile puterii. Afişele albastre (culoarea adoptată atunci de partid) acoperiseră întreaga ţară, ca o armată invadatoare. Cetăţeanul s-a revoltat atunci pentru că s-a simţit redus la statutul de obiect inert al guvernării şi, împotriva tuturor previziunilor, s-a mobilizat în duminica de 12 decembrie (atunci, tot din om în om, dar prin sms) şi l-a învins pe arogantul Năstase.
Aceeaşi greşeală au comis-o guvernanţii la începutul lui 2012 – au crezut că se poate guverna ignorând reacţia societăţii. Au urmat protestele din ianuarie, care au însemnat începutul sfârşitului gloriei lui Traian Băsescu. Ponta a făcut greşeala să creadă că acele mişcări de stradă erau menite să aducă vânt în pupa PSD (au crezut şi alţii, asta-i altă poveste) şi a crezut şi că el îşi poate permite orice, dar în septembrie 2013 strada i-a amintit că nu-i de capul lui. A făcut un pas înapoi, părând că a înţeles. Se pare că nu înţelesese.
După toate previziunile, Ponta ar fi trebuit să câştige turul al doilea. Cum ai fi învârtit cifrele, ce prezumţii despre redistribuirea voturilor candidaţilor ieşiţi din cursă ai fi făcut, diferenţa de 10% nu avea cum să fie recuperată. Dar PSD făcuse o greşeală capitală. Crezuse (din nou) că are de-a face cu un popor de tâmpiţi. Nu-i fusese de ajuns că dăduse liber primarilor, prin siluirea legii, să se înroleze în partidul de guvernământ. Nici că transformase, pe bani publici, Biserica Ortodoxă în agent electoral. Nici că încercase să şpăguiască, tot din bani publici, categorii sociale pe care le ignorase în cei doi ani de guvernare. I-a mai trebuit să fure câteva zeci de mii de voturi ale cetăţenilor din străinătate. Ştiind că, din 1990, diaspora votează cu dreapta, a refuzat să mărească numărul secţiilor de vot din Occident (le-a mărit în Republica Moldova, unde se aştepta la un vot favorabil sau echilibrat), ba chiar a desfiinţat câteva – acolo unde trăiau comunități importante de români. Asta a fost picătura care a umplut paharul (după cum, în 2012, fusese atacul împotriva doctorului Arafat). Cei 1,6 milioane de cetăţeni care nu votaseră la primul tur, deci nu erau neapărat simpatizanţi ai lui Iohannis, dar s-au hotărât să-şi exercite dreptul care le fusese refuzat semenilor lor, au anihilat avantajul care păruse decisiv.
Electoratul a demonstrat că reflexele nu i-au fost complet anesteziate şi l-a sancţionat în primul rând pe Victor Ponta, care nu poate spune că n-a avut niciun amestec în mânăriile făcute de oamenii săi. Acum, vorbeşte despre o “largă remaniere” a Guvernului pe care-l conduce. Din partea cealaltă se cere demisia premierului (şi, implicit, a Guvernului).
Mă întreb însă ce ar putea urma după o asemenea demisie. O nouă majoritate? Cu UDMR care să-şi folosească dexteritatea la salturi în barca învingătorilor? Cu generalul Oprea, care să înţeleagă încă odată unde este sediul materiei interesului naţional? Cu încă nişte zeci de parlamentari ortodocşi care să aibă acum, în postul Crăciunului, revelaţia înclinaţiilor native spre dreapta? Nu mulţumesc, am mai servit.
Cealaltă variantă e mai radicală: demisia în bloc a Parlamentului, urmată de alegeri anticipate. Profund nerealist – cum să-i izbească acum, în ajunul Sfintelor Sărbători, nevoia de mântuire şi de renunţare la binefacerile parlamentarismului pe sutele de buni români cu mandate de parlamentar? Dar să presupunem că minunea s‑ar întâmpla. Vom alege dintre aceiaşi candidaţi, desemnaţi de aceleaşi partide. După aceeaşi lege bezmetică. Din nou, nu, mulţumesc, am mai servit.
Haideţi mai bine să ne suflecăm mânecile. Să ne amintim că atât preşedintele ales, cât şi şeful celui mai puternic partid parlamentar au declarat, provocaţi în cadrul campaniei Politica fără bariere, că susţin proiectul de modificare a legislaţiei astfel încât să fie înlesnit accesul pe scena politică a unor partide noi. “Noi” în adevăratul sens al cuvântului, adică nu reşapări ale vechilor grupuri de interese denumite partide.
Să ştergem praful de pe proiectul Codului Electoral trimis Parlamentului de către Autoritatea Electorală Permanentă în urmă cu trei ani, să schimbăm dacă e ceva de schimbat în el şi să obligăm (la nevoie, prin forţa străzii) parlamentarii să-l adopte fără tergiversări. În felul acesta, vom asigura şi exercitarea dreptului la vot pentru toţi cetăţenii, fără a permite guvernanţilor să mai manipuleze ambiguităţile legii.
Să gândim (eventual să copiem din ţări unde funcţionează democraţia) un sistem de alocare a mandatelor care să corespundă intereselor societăţii, şi nu celor ale deţinătorilor de majorităţi. Toate astea trebuie făcute repede, până nu uităm ce ni s-a întâmplat duminică.
Şi, mai ales, să nu-i mai lăsăm pe politicieni să facă lucrurile astea doar după interesele lor.
