Toată lumea ajunge la concluzia că este necesară o anume schimbare. Nimeni, însă, nu face nimic. Pentru că schimbarea nu se face, se produce un dezastru. Abia atunci, începe să se întâmple ceva.
Oricine vrea să inducă neîncredere în orice acțiune aruncă în public întrebarea insinuantă „de ce tocmai acum?“. Asta, imediat, plasează acțiunea într-un context contestabil, al intereselor ascunse și al agendelor întunecate. Îmi amintesc că unul dintre cele mai puternice scandaluri de corupție, povestea zisă a „bilețelului roz“, în care un prim-ministru îi cerea președintelui să intervină la Parchet pentru un prieten al său, în loc să ducă la cutremurul firesc la care trebuia să ducă, s-a fâsâit pentru că apărătorii primului ministru au impus în atenția publică tema temporalității: „de ce tocmai acum?“. Aha – e ceva dubios cu cel care denunță, nu cu cel care a comis-o. Nu mai conta că un trafic de influență imens, la cel mai înalt nivel, fusese dezvăluit cu probe certe – conta că denunțătoarea a arătat proba câteva luni mai târziu. Iată cum funcționează mintea publică de la noi: cineva află că s-a săvârșit o infracțiune; din orice fel de motive, inclusiv impure, întârzie să anunțe lumea, dar o face, totuși, după un timp, când crede ea că e mai bine. În România cea condusă de televizoare, așa ceva duce la iertarea totală a infractorului și la distrugerea prestigiului denunțătorului. Sunt singurul care simte cât de aberantă e această „soluție“ a speței?
Citește continuarea textului în Revista 22.