Momentul debutului Mariei Tănase la Teatrul „Cărăbuș” și cel al întâlnirii cu Constantin Tănase, povestite de cântăreață compozitorului George Sbârcea în cartea Viața Romanțată a Mariei Tănase, apărută la editura Romhelion, în 1991:
„Ca orice meserie pe lumea asta, își are și cântecul ucenicia lui. Numai că eu nu aveam de gând să rămân ucenică viața întreagă. De asta m-am și prezentat, într-o bună zi, pentru a fi angajată la Teatrul „Cărăbuș” al lui Constantin Tănase: citisem într-un ziar că se caută acolo actori, dansatori, cântăreți tineri.
De ce, oare, nu mi-aș încerca și eu norocul? Despre tizul meu, Tănase, auzisem că stârnește râsul ca nimeni altul. Când am dat ochii cu el, nici gura n-a deschis-o bine, că m-a pufnit fără împotrivire râsul. Nu-mi venea să cred că-i adevărat ce văd: un nas cât un dovleac, niște ochi holbați parcă a spaimă, și-o limbă care umbla ca toaca-n post!
– Și, mă rog, ce crezi că ai putea câștiga în teatrul ăsta al meu?, m-a întrebat dânsul, după ce i-am cântat o doină și-un tango.
– Doar n-o să-mi zidesc palat din cântece!, i-am răspuns.
Se părea că ne vom înțelege, însă când Tănase a aflat că mă cheamă și pe mine Tănase, a sărit în sus, de parcă ar fi dat strechea într-însul.
– Nu crezi c-ajunge un Tănase în nenorocitul ăsta de teatru?, s-a răstit el la mine.
– Ce să fac dacă așa mă cheamă?, am înălțat neputincioasă din umeri.
– La mine are să te cheme Atanasiu, că sună mai altfel. Ai auzit?… Mary Atanasiu! Ce părere ai?
N-am apucat până azi să-i spun lui Constantin Tănase ce părere am despre Mary Atanasiu. N-am avut când, odată ce el alerga de colo până colo, fără să ostenească, la fel ca apa care trece peste pietre. Era pretutindeni: și în sală, și pe scenă, și-n ateliere, și la casa de bilete. Se gândea zi și noapte la teatrul său, la actorii săi, la publicul său, căutând să le facă la toți pe plac, să le ghicească tuturor dorințele, fiindcă avea sufletul larg și pe toți îi iubea deopotrivă.
Debutul
În seara debutului meu pe scena Teatrului „Cărăbuș” am găsit un buchețel de viorele pe masa mea. Era însoțit de urarea de bun venit a lui Constantin Tănase. Cât am cântat, el m-a pândit dintre culise, fără să mă slăbească din ochi. Cred că-mi ținea pumnii, tremurând mai tare decât tremura sufletul în mine.
Nu mi-a spus niciodată dacă îi plăcusem sau ba. Știu doar că, după ce-am cântat, Tănase m-a tras de o parte și mi-a șoptit la ureche – ferindu-se ca nu care cumva să stârnească invidii în jur:
– Așa s-o ții, și pe toate ai să le bați!
Să le fi spus și altor debutante același lucru? Tot ce se poate.
Oricum, după ce am cântat, aplauzele au răsunat minute întregi, ca ropotul de grindină pe ponoare. Cine să le fi auzit însă? Pentru mine „Așa s-o ții” a lui Constantin Tănas făcea cât toate aplauzele din lume la un loc. Și, iac-așa am ajuns eu cântăreață în trupa lui Constantin Tănase!
Cântam cum mă pricepeam, cum auzisem ba de la unii, ba de la alții, fiindcă numeni nu mă învățase nici cum se scoate un ton, nici cum se cuvine să cânți, nici ce să faci cu mâinile. În mine, însă, totul se prefăcea în muzică: lumina, vântul, oamenii, florile.
Nu cunoșteam încă vorba plină de tâlc, după care nicio tulburare nu este mai mare ca aceea venită de la cântece, dar tot ce era cântec mă tulbura.”
