Abandonată la naștere într-un spital brăilean și adoptată de o familie americană în ‘90, Viorica Magreta Culea, acum în vârstă de 20 de ani, vrea să revină în România să-și cunoască familia. Este respinsă însă de ambii părinți, singurul care dorește să o vadă fiind bunicul ei.
Pe 20 iunie 1994, o tânără femeie fugea din Spitalul Județean Brăila, îmbrăcată în pijamale sumare de spital. Numele ei era Mirela Culea, avea 20 de ani, și, cu două zile înainte, născuse o fetiță.
Pe timpul sarcinii, tânăra necăsătorită își ținuse ascunsă burta sub haine largi, ca pe o rușine. Nu avusese niciun moment de gând să-și păstreze copilul. Încă de la naștere, fetița a fost internată în orfelinatul din Brăila.
„Mama nu și-a acceptat copilul, încă de la naștere, și nu vrea ca rudele ei să știe despre existența copilului. Vrea ca fetița să fie dată spre adopție”, menționează un raport al orfelinatului.
Tatăl Mirelei, Viorel Culea, a fost singurul care a vizitat copila și i-a dat numele său.
În 1995, orfelinatul a fost vizitat de soții Richard și Catherine Magreta, din statul Michigan, SUA. Dintre toți pruncii, soții Magreta au ales o fetiță de 15 luni, cu pielea albă și pistruiată, ochi căprui și păr fin, șaten. Era Viorica Culea. Câteva săptămâni mai târziu, fetița și noii săi părinți părăseau pământul românesc. Viorica Culea devenea Veronica Magreta, cetățean al orașului Sterling Heights, statul Michigan, SUA.
Acum, 20 de ani mai târziu, Veronica a redevenit Viorica. Locuiește în orașul Shelby, statul Michigan, s-a mutat de la părinții ei și visul ei obsedant este să vină în România, pentru a-și cunoaște familia și țara nativă.
“Întotdeauna am fost mândră că sunt româncă. Este ceva unic. Iubesc frumusețea țării, istoria ei, oamenii”, spune Viorica, într-o corespondență cu reporterii României libere, despre țara pe care nu a văzut-o niciodată, dar pe care o știe din cărți și documentare.
Pielea albă, pistruiată, părul tuns scurt și ochelarii șic, cu rame negre, o ajută să se integreze perfect între adolescenții americani. Dar Viorica știe și simte că ea este altcineva.
Tânăra a lansat o campanie de strângere de fonduri pentru a face rost de bani pentru călătoria în care speră să se redescopere. Din martie până în prezent a strâns 300 de dolari și are nevoie de în jur de 3000 pentru biletele de avion și pentru a se întreține în cele câteva săptămâni pe care vrea să le petreacă în România.
„Te iubesc”, pe brațul drept
Copilăria Veronicăi a fost de basm, înregistrările video din primii săi ani arată o fetiță veselă, iubită și îngrijită de părinții ei adoptivi. Mama, profesoară, a renunțat la cursuri pentru a sta acasă cu Veronica, iar tatăl, șofer al unui camion de pâine, se lumina la față de câte ori își vedea fetița. Dar anii treceau și fata lor devenea din ce în ce mai interesată de țara ei nativă. Știa că este adoptată și că s-a născut în România, iar întrebările despre identitatea ei îi sufocau pe cei doi.
„Când a crescut, lucrurile au luat-o puțin razna. Pe la 14 ani a început să-și caute familia, fără să ne spună. Când am aflat, i-am tăiat accesul la calculator și la internet. Nu voiam să sufere”, a declarat tatăl adoptiv, Richard Magreta, într-o convorbire telefonică purtată cu reporterii RL. „A plecat de acasă, a zis că nu mai vrea să audă de noi. Credeți că a fost ușor să aud asta, după ce am crescut-o 17 ani? Dar dacă asta vrea ea, să meargă în România să-și cunoască familia, și asta o face fericită, asta este. Eu vreau să fie fericită”, spune bărbatul, căruia i-a luat ani buni pentru a ajunge la această concluzie.
Relațiile dintre Viorica și părinții adoptivi s-au răcit și mai mult când au încercat s-o convingă să renunțe la numele românesc. Dar nimic nu a putut-o opri pe adolescenta hotărâtă să afle cine este, cu adevărat, Viorica Culea.
„Când eram mică, părinții mei adoptivi mi-au spus că trebuie să fiu mândră că sunt româncă. Dar apoi, când am început să caut informații despre cine m-a născut, s-au schimbat. Mi-au spus că ei sunt singurii mei părinți și mi-au interzis să mai caut. Relația cu mama mea adoptivă, care a început să aibă probleme cu alcoolul, s-au stricat. Când ne certam, mă amenința că mă trimite înapoi în România”, spune tânăra, care a plecat de acasă în urmă cu mai bine de un an.
Trupul fetei poartă urmele iubirii ei față de România: un tatuaj cu „Te iubesc” pe brațul drept, numele ei românesc, Viorica, pe încheietură, și steagul țării native, încadrat de un simbol al puterii, pe umăr.
„Am aflat abia la liceu că mă cheamă Viorica, și nu Veronica. Am început să-mi caut asiduu familia naturală din România”, spune tânăra, care s-a înscris într-un grup al copiilor adoptați care locuiesc în SUA. După cinci ani de căutări, și-a găsit familia: bunicul, tatăl natural, un frate vitreg și mama.
„Sunt eu, Viorica”
Anul acesta, într-o zi senină de iunie, și-a făcut curaj și, cu mâini tremurânde, a format numărul de telefon al mamei sale, pe care îl aflase de la o prietenă a femeii. Nu va uita nicidoată ce a urmat. Veninul scurs de pe buzele celei care i-a dat viață i-au otrăvit urechile.
„Știu doar câteva cuvinte în limba română. Multe sunt urâte, nu pot să le repet, le știu pentru că mi le-a spus mama mea, când am sunat-o. A răspuns și a întrebat cine e la telefon. Am spus <<Sunt eu, Viorica>>. Răspunsul ei a fost un șir de cuvinte vulgare. Apoi a închis. Și asta a fost tot. Toată viața am vrut s-o găsesc, timp de cinci ani am căutat-o, ore întregi m-am uitat la poze cu ea, și am plâns multe nopți pentru că nu vroia să mă cunoască. Mă voi gândi mereu la ea, mă voi întreba ce face, dar nu îmi mai doresc să o cunosc sau să vorbesc cu ea vreodată”, spune tânăra.
Viorica a postat înregistrarea audio pe youtube.com. „Mi-ai distrus viața, ești o zdreanță nenorocită”, șuieră vocea mamei din receptor, ca și cum rolurile ar fi inversate, și nu ea ar fi abandonat-o pe fiică într-un orfelinat.
Nici tatăl natural, despre care Viorica a aflat că este un infractor mărunt din Brăila, nu a vrut să audă de ea. Fata și-a găsit însă, prin rețelele de socializare, un frate vitreg – fiu al tatălui ei, cu altă femeie – care a fost încântat să stea de vorbă cu ea. Prin intermediul altor rude mai îndepărtate a reușit să ia legătura și cu bunicul ei, cel care i-a dat numele, și a vorbit cu el printr-o convorbire telefonică video prin internet (Skype): „L-am învățat cum să spună <<I love you>>. Mi-a spus că îi pare rău, că mă iubește și că mă așteaptă”.
Nu știe la ce să se aștepte când va păși pe pământul țării natale, îi este însă teamă de două lucruri: de țigani, urmare a prejudecăților părinților adoptivi, și de mama ei naturală. Pe cea din urmă nu vrea să o cunoască personal, vorbele pline de ură vărsate prin telefon au convins-o că nu mai are sens să insiste.
Mama Vioricăi nu a putut fi contactată de reporterii RL. Din spusele fiicei sale, lucrează în Italia, unde îngrijește o bătrână.
Viorica spune că ar fi preferat să fi fost adoptată de o familie din România. “Dar, dacă s-ar fi întâmplat asta, poate că nu aș fi trecut prin ce am trecut pentru a-mi găsi familia, căutări prin care am devenit persoana care sunt astăzi.”
Tânăra se declară în favoarea adopțiilor internaționale, în ciuda celor suferite în ultimii ani. Crede că fiecare copil merită “o șansă la viață”: “Un orfelinat nu este un loc potrivit pentru dezvoltarea unui copil”.
Viorica a creat prin intermediul rețelor sociale un grup al copiilor adoptați din România –„United Adoptees of Romania”. S-a împrietenit cu o parte dintre ei și viața ei se învârte acum doar în jurul mesajului de pe tricoul atât de drag ei: „In USA, but made in Romania”.
Explicația psihologului: Identitate înseamnă nu numai cine sunt, dar și cine sunt „ai mei”
Practica le-a demonstrat psihologilor că, în cazul copiilor adoptați, căutarea familiei de origine devine de cele mai multe ori un aspect ce ține de definirea identitară.
„Avem nevoie de contur pentru a ne putea mișca liber printre ceilalți, fără a ne simți amenintați de contopirea cu ei sau de absența lor. Contur, adică identitate. Iar identitate înseamnă nu numai cine sunt și cine îmi doresc să fiu, dar și de unde vin, cine sunt “ai mei”. (…) De aici și insistența – aproape obsesivă (așa cum este ea percepută de cei din jur, mai ales de către familia adoptivă) – în a obține răspunsuri. Cum mi-a explicat odată un adolescent care a apelat la serviciile clinicii: <<Dacă renunț la a încerca să-mi cunosc parinții naturali, ar fi ca și cum aș renunța la o parte din mine>>”, explică psihologul Camelia Dumitru, de la Clinica de Psihiatrie, Psihoterapie și Dezvoltare Personală PsyMotion.
Potrivit psihoterapeutului, de multe ori părinții naturali sunt învestiți fantasmatic: “Li se atribuie o serie de trăsături de personalitate, astfel încât imaginea lor devine idealizată, este încărcată cu expectații și răspunde unor nevoi profunde ale copilului/adolescentului: nevoia de apartenență, nevoia de acceptare necondiționată (așa cum pare a fi și în cazul de față), de afecțiune, de validare.“
Adesea, căutarea lor este o călătorie cu final ambiguu sau chiar cu un final deschis: “Tocmai integrarea acestui final, oricum ar fi el, în istoria personală, înseamnă maturizare, adica definire identitară“, spune Dumitru, care subliniază că, în funcție de contextul de viață al fiecăruia și de trăsăturile de personalitate, căutarea părinților naturali capătă nuanțe și semnificații diferite.
