Care sunt „scopurile secunde“ ale lui Călin-Popescu Tăriceanu (prin noua propunere de suspendare a preşedintelui), ale UDMR (prin proiectul de autonomie) şi ale Elenei Udrea şi Monicăi Macovei (prin candidatura la prezidenţiale)?
O campanie prezidențială este, s-ar părea, momentul ideal când explodează în viața politică ceea ce aș numi „scopurile secunde“. Înțeleg prin aceasta faptul că un anumit număr de actori politici au drept scop esențial al acțiunilor lor nu ceea ce pretind explicit și public, ci altceva, nerecunoscut deschis; acest „scop secund“ este de fapt mai important și mai autentic pentru respectivul actor decât „scopul primar“, dar el nu poate fi mărturisit public, deoarece întreg sensul acțiunii sale s-ar prăbuși. Ceea ce nu înseamnă că acest „scop secund“ nu ar fi destul de transparent.
Un exemplu aproape extrem este planul lui Călin-Popescu Tăriceanu, aliatul PSD și liderul Senatului, pentru o nouă suspendare a lui Traian Băsescu. Spun că este un „exemplu aproape extrem“, fiindcă este evident că ideea înlăturării președintelui nu poate fi scopul autentic al demersului, de vreme ce referendumul de demitere ar urma să aibă loc, după Tăriceanu, exact în ziua primului tur de scrutin al prezidențialelor, care vor aduce în orice caz un alt preşedinte decât Traian Băsescu. Ce vrea Tăriceanu cu acest plan aparent absurd? Să polarizeze și mai mult campania între „băsiști“ și „antibăsiști“, ajutându-l astfel pe Victor Ponta și scoțându-l din joc pe ezitantul și „căldicelul“ Iohannis? Să-și potențeze propriile șanse de a intra în turul doi? Verosimil. Dar poate că Tăriceanu nu vrea altceva decât să fie președinte interimar pentru două-trei săptămâni și să aibă o răzbunare simbolică asupra vechiului lui inamic, Traian Băsescu.