Una dintre puţinele controverse legate de proiectul Legii alegerilor parlamentare care au răzbătut în spaţiul public este cea privind reprezentarea în Parlament a cetățenilor români din străinătate. Pe scurt, legea alocă patru mandate de deputat şi două de senator pentru cetăţenii din străinătate (echivalentul unui judeţ mic), în timp ce contestatarii argumentează că cele peste trei milioane de români de peste hotare ar avea dreptul la o reprezentare proporţională mai consistentă.
Facem abstracţie de argumentele de genul “nu plătesc impozite în România, deci să ne lase în pace“ sau “ei au vederile cele mai înaintate, deci cuvântul lor ar trebui să aibă o greutate mai mare“. Ambele sunt la fel de găunoase, pentru că, din perspectiva dreptului la reprezentare, suntem la fel de cetăţeni şi noi, cei de aici, şi ei, cei de acolo.
Ceea ce se omite este că ei, “românii din străinătate“, nu au toţi acelaşi statut juridic: unii (cei mai mulţi) au domiciliul în România, alţii îl au în străinătate. Parlamentarii aleşi în circumscripţia 43 vor reprezenta numai cetăţenii români cu domiciliul în străinătate, cei care au doar reşedinţa în străinătate, sunt reprezentaţi în Parlament de către deputaţii şi senatorii din circumscripţiile (judeţele) în care îşi au domiciliul. Asta, pentru că norma de reprezentare este stabilită, conform art.5 al proiectului de lege, în funcţie de numărul de locuitori, conform populaţiei după domiciliu, raportat de INS la 1 ianuarie a anului precedent celui în care au loc alegeri.
Aşadar, dacă cetăţeanul X are domiciliul la Vaslui, dar munceşte şi trăieşte în Spania (deci are reşedinţa în străinătate), va fi numărat între locuitorii judeţului Vaslui atunci când se va stabili câţi parlamentari are acest judeţ. Pe de altă parte, acelaşi cetăţean are dreptul, conform art.42 al aceluiaşi proiect de lege, să se înscrie în Registrul Electoral al alegătorilor cu domiciliul şi reşedinţa în străinătate şi, evident, va vota acolo. Aceasta este una dintre prevederile contradictorii ale proiectului de lege: cetăţenii cu reşedinţa în străinătate sunt luaţi în calcul la stabilirea normei de reprezentare în judeţul de domiciliu (deci vor fi reprezentaţi în Parlament de către deputaţii şi senatorii aleşi aici), dar îşi exprimă votul pentru candidaţii din circumscripţia “străinătate“.
Revenind la problema iniţială, pentru a şti câţi parlamentari ar trebui să fie aleşi în Circumscripţia 43 ar trebui să ştim câţi cetăţeni români au domiciliul în străinătate. Numai că această cifră nu este cunoscută. Teoretic, Direcţia Generală de Paşapoarte din MAE ne-ar putea spune câte paşapoarte de cetăţean român cu domiciliul în străinătate (CRDS) valabile există. Numai că această cifră nu a fost niciodată comunicată. Şi chiar dacă ar fi comunicată, ea nu ne-ar ajuta prea mult: pe de o parte, dacă un astfel de cetăţean (de obicei are dublă cetăţenie) a decedat, iar decesul a fost înregistrat în ţara de domiciliu, de cele mai multe ori statul român nu este informat, deci paşaportul rămâne valabil; pe de altă parte, calitatea de cetăţean nu se pierde odată cu expirarea paşaportului. În general, cetăţenii care au domiciliul în străinătate locuiesc acolo de mulţi ani (cel puţin cinci), iar cei mai mulţi din cele aproximativ 3 milioane – cifra vehiculată de obicei – nu fac parte din această categorie. Cei mai mulţi cetăţeni români cu domiciliul în străinătate sunt cei din Republica Moldova (cam 500.000).
Aşadar, cât timp nu vom şti, măcar aproximativ, câţi cetăţeni români au domiciliul în străinăte, orice discuţie despre câţi parlamentari ar trebui să-i reprezinte este fie exerciţiu de imagine, fie interes politic (se ştie că opţiunile electorale ale emigraţiei sunt preponderent anti-PSD).
Soluţia mi se pare că ar trebui să pornească de la eliminarea referirii la „locuitori“ din stabilirea normei de reprezentare. În toată legea despre alegerile Camerei Deputaţilor şi a Senatului se vorbeşte despre “cetăţeni înscrişi în listele electorale“; doar în acest articol apare noţiunea (de altfel, insuficient definită) de “locuitor“. “Locuitori“ pot fi consideraţi şi miile de cetăţeni asiatici fără cetăţenie română aflaţi în România şi care, evident, nu au dreptul de reprezentare în Parlament.
Dacă ne-am referi nu la cei 22 milioane de “locuitori“ din statisticile INS, ci la cei 18 milioane de cetăţeni înscrişi în listele electorale, atunci am putea şti, în funcţie de numărul cetăţenilor cu domiciliul în străinătate care se vor înscrie în Registrul Electoral, de câţi parlamentari trebuie să fie reprezentaţi. Sigur, nu toţi cetăţenii români se vor înscrie în acest registru. Dar, la urma urmelor, prin gestul simplu de a se înscrie (printr-o simplă scrisoare) în registru, respectivii cetăţeni îşi vor exprima interesul pentru statul român şi, implicit, dorinţa de a fi reprezentaţi în Legislativul acestuia.
Mircea Kivu este sociolog
