Miercurea trecută, premierul interimar Oprea ne-a anunţat că (probabil, pentru că nu mai suferea amânare) în şedinţa de Guvern s-a adoptat o ordonanţă de urgenţă (de modificare a – aţi ghicit – altei ordonanţe de urgenţă), prin care s-au mărit indemnizaţiile demnitarilor. S-au mărit, adică s-au triplat. În ultima sa zi de interimat, domnul Oprea a ţinut să precizeze: „Îmi asum atât corectitudinea, cât şi oportunitatea acestei măsuri. Consider că salarizarea din sistemul public nu este un act populist, ci o exigenţă în conformitate cu statutul actual al României. Nu ne putem preface că este normal ca un preşedinte de ţară europeană să primească la final de lună aproximativ 1.500 de euro“.
Domnul general ne-a spus şi că „în total sunt 48 de funcţii vizate de această ordonanţă“, dar a uitat să menţioneze că, în afara celor enumerate în textul actului, mai sunt o serie de funcţii „asimilate“ care, în virtutea altor acte normative, beneficiază de salarii egale celor ale preşedintelui, premierului, miniştrilor: patriarhul B.O.R., preşedintele Curţii Constituţionale etc.
În aceeaşi zi, preşedintele Iohannis s-a grăbit (zic eu) să susţină ideea: „Am înţeles că există o intenţie a Guvernului de a creşte salariile miniştrilor. Mi se pare o intenţie înţeleaptă şi cu bătaie lungă. Eu cred că putem să încadrăm această intenţie la categoria prevenirea corupţiei. Este un lucru destul de evident că remuneraţia unui demnitar trebuie să reflecte într-o măsură rezonabilă poziţia în stat“. Intervenţia e ciudată şi pentru că se referă la salariile miniştrilor, dar nu şi la propria indemnizaţie.
Premierul de drept, care tocmai revenise în ţară şi asistase la şedinţa de Guvern, s-a arătat supărat de decizia Executivului, lăsând să se înţeleagă că ordonanţa ar fi rezultatul unei înţelegeri între Oprea şi
Iohannis: „Eu nu am fost de acord cu ea. Am spus că într-adevăr demnitarii trebuie să fie bine plătiţi, dar o dată cu Legea salarizării. Nu am vrut să creez impresia că am ceva cu ceea ce s-a discutat între domnul Iohannis şi Oprea în absenţa mea“. Generalul a încercat, două zile mai târziu, să o scalde: „Preşedintele Klaus Iohannis nu mi-a cerut aşa ceva, dar l-am informat în legătură cu adoptarea ordonanţei. Am stabilit cu premierul Victor Ponta, de faţă cu ceilalţi miniştri, să trecem ordonanţa, urmând să o publicăm în Monitorul Oficial, dacă va fi sprijinită de preşedinte, respectiv să nu o publicăm dacă nu va exista această susţinere – iar în acest caz ordonanţa nu-şi producea efectele“. Cu alte cuvinte, nu ar fi fost chiar o înţelegere cu preşedintele, ci o informare a acestuia. Cât despre ideea cu nepublicarea ordonanţei, e ciudată rău de tot. Nu doar că ar fi ilegală, dar publicarea se produsese în aceeaşi zi cu şedinţa de guvern. Ca să încurce lucrurile de tot, Dan Mihalache, şeful Administraţiei Prezidenţiale, a infirmat că preşedintele ar fi dorit adoptarea acestei măsuri mai rapid (dar nu şi acordul de principiu al Preşedintelui).
Ulterior, Victor Ponta a promis că va corecta ordonanţa (iar aţi ghicit, tot printr-o ordonanţă de urgenţă) în proxima şedinţă de Guvern, dar aflăm dintr-un anunţ al Rovanei Plumb (ministra de resort) că modificarea modificării a fost amânată.
Am reţinut din această poveste rocambolescă faptul că discuţii pe această temă se purtaseră de mai mult timp între Guvern şi Preşedinţie. Că există discuţii e bine – deşi nu mi-e clar căreia dintre atribuţiile preşedintelui, aşa cum sunt ele enumerate în Constituţie, i se circumscrie tema retribuirii demnitarilor.
Dar că ele se poartă fără ca noi, plebea, să fim întrebaţi, sau măcar consultaţi, nu e bine deloc. Şi nu e „altfel de politică“. Mai mult, faptul că retribuţia preşedintelui, a membrilor Guvernului şi a şefilor serviciilor secrete se stabileşte prin discuţii (secrete) tocmai între aceştia mi se pare un caz de conflict de interese.
(Firesc mi s-ar părea ca, în urma unei dezbateri publice, decizia să aparţină unei terţe părţi, adică Parlamentul; acesta, ce-i drept, îşi stabileşte propriile indemnizaţii!)
Nu am nimic împotriva principiului majorării veniturilor demnitarilor, deşi nu-s tocmai sigur că asta îi va face mai puţin coruptibili. Dar mi se pare suspect iureşul adoptării unei serii de măsuri: legiferarea pensiilor speciale ale parlamentarilor, acum salariile demnitarilor, aud că se pregătesc şi pensiile speciale ale aleşilor locali. Parcă ordinea de priorităţi ar fi trebuit să fie alta: dacă sunt bani, mai întâi majorezi salariile medicilor, ale profesorilor şi altor “bugetari“ retribuiţi ca muncitori necalificaţi, şi abia apoi pe ale celor care ne conduc. Nu de alta, dar ei sunt principalii vinovaţi pentru că „nu-s posibilităţi“. Ar mai fi şi o problemă de măsură: dacă, aşa cum se promite, vom avea în toamnă (sau din 2016, şi aici avem veşti contradictorii) o majorare a salariilor bugetarilor, ea va fi, în cel mai bun caz, de ordinul a 10%, în timp ce indemnizaţiile demnitarilor sunt mărite cu 300%.
Mircea Kivu este sociolog
