Iarăși suntem toți mândri că suntem români. Asta ne vine ca gripa adusă de virus cu vântul de primăvară, pe urmă ne trece, nu stă cu noi precum culoarea părului sau a ochilor. E destul doar ca o fată care nu e cu nimic reprezentativă, că România nu e plină de zeci de mii de tineri trimiși de părinți să își urmeze calea, căutați prin screening masiv de antrenori, bugetați de funcționari publici și ocrotiți de primari și miniștri ca să realizeze vreo performanță, orice performanță, că ne simțim toți înălțați din baltă, unde se pare că ne petrecem tot restul timpului, la aerul rarefiat al gloriei, fără de care se pare că nu putem trage aer în piept normal să ne putem uita în ochii cuiva. Și pe urmă iarăși redevenim cine am fost – țara în care talentul e un handicap, nu o calitate, și primii care îl reprimă sunt părinții, în care banii de sport sunt puțini și se fură de cei care ar trebui să-i folosească, în care virtuțile atletice și umane care le însoțesc au fost complet eradicate. Că niște oameni au plantat în Anglia secolului XIX un sistem de educație sportiv în masă, pe banii și timpul lor multă vreme până când ideea a prins, și astfel s-a născut poporul care cântă la înfrângere ca și la victorie la care ne uităm cu gura căscată, de parcă Dumnezeul lor și al nostru nu ar fi același și el ar fi hărăzit gene diferite de la un popor la altul. Nu dați vina pe el!
Nu subestimez cu toate astea efectul minunat pe care un singur om, un sportiv de excepție, îl face la acel public occidental care a ajuns să voteze în proporții îngrijorătoare pe unul ca Farage care spune că are „probleme cu românii“. E însă o compensație insuficientă față de ce citește publicul din țările unde există imigrație masivă de români, în general oameni muncitori, amărâți, umili, care își cresc copiii să se lipească de ziduri să nu deranjeze pe nativi. Lăsați tabloidele din Vest și răsfoiți doar presa noastră din exil, în care în orice săptămână titlurile sunt de genul (strict autentic): „A dat foc mașinii fostei soții, au ars cinci autovehicole“, „Român beat la volan omoară doi tineri într-un Fiat 500“, „Român de 20 de ani electrocutat la furat cupru“, „Răniți în explozie când au tăiat o butelie cu flexul“. Un sondaj pe românii din Italia, cei mai mulți, peste un milion, găsește că peste 80 la sută au migrat pentru a scăpa de sărăcie și a avea un loc de muncă. Nimeni, dar nimeni nu răspunde că a plecat în Italia ca să poată face „performanța“ pe care nu o putea face în țară. E vorba de supraviețuire și atât, iar civilizația noastră de supraviețuire când se revarsă în Occident face, inevitabil, efectul unei invazii de sălbatici la care puțini au calmul, bunăvoința și rațiunea de a aprecia că e vorba de câteva exemplare și nu de toată specia.
Nu e vorba de exemplare izolate și nici de specie, e vorba de stadiul unei civilizații. Sigur că puțini taie curentul în toată Puglia sau opresc trenul de Dieppe ca să fure ei cupru. Vorba e că în acele țări acest gen de crime nu mai există. Sigur că există Simona, români profesori la Harvard sau laureați la olimpiade, vorba e că țara lor e una în stadiul de supraviețuire și prăduire, o țară în care talentul e răspunderea cui îl are, ca și crima, în care nivelul public de răspundere, în care îți asumi și sărăcia extremă și performanța de vârf ca probleme de rezolvat în colectiv, e zero. Politicienii fură din credibilitatea celor cu performanță și fug de cei cu probleme- cam asta e tot. Ei sunt aleși și realeși fără probleme. Populația asta nenorocită, underclass-ul european exportat de noi masiv este electoral la același nivel cu votantul de Teleorman care se dă pe un chil de zahăr vechiului agronom ajuns baron local. Votează cu EBA sau Udrea.
Ar putea fi altfel? Vizitez, de ceva vreme încoace, câteva țări care au reușit să rupă ciclul subdezvoltării. Ultima în care am fost, Uruguay, a avut un program guvernamental în care fiecare copil, fără excepție, a primit un laptop de la stat. Școlile private și cele publice se iau la întrecere. De zeci de ani la școala publică se poartă un fel de halat alb peste haine ca simbol al egalității- și azi mulți aleg să își dea copiii acolo față de școlile private cu uniforme mai ochioase- că e un simbol al solidarității naționale, al țării ca proiect comun. Lumea îți vorbește cu mândrie de țara lor, care a ieșit prima anul trecut în topul global Bertelsmann al transformării economice- e un mare succes. Și așteaptă, o țară de trei milioane de locuitori, să câștige Cupa Lumii în Brazilia- de ce nu. Au fost totdeauna, mici cum sunt, performanți iar acum e momentul lor de glorie. În ultimii treizeci de ani e țara din lume care a redus cel mai mult economia informală- contribuțiile la sistemul de asigurări sociale au crescut într-un ritm superior creșterii economice vreme de cincisprezece ani, și cu o creștere bună. O să revin cu detalii despre asta.
Victoriile în tenis, ca și cele ale extremiștilor în alegerile europene luându-ne pe noi drept cal de bătaie ar trebui să ne servească la ceva. Ar trebui să crească la noi cererea pentru o țară altfel, care nu e suficientă sau manifestarea ei supremă nu ar fi lehamitea, această stare permanentă însoțită de accese de orgoliu. Nici una, nici alta nu sunt motivații suficiente pentru a cere o schimbare de fond. Aceia care cer schimbarea asta sau fac ceva pentru ea nu au fost niciodată mai puțini, mai izolați de impostură, invidie sau indiferență, în acest ciclu românesc în care viața se reduce la consumul individual de mici, bere, semințe, televiziuni de scandal și uneori victorii la filme sau la sport, eventual și cu câte o copie de la vreo editură cândva bună sau un ziar cândva quality, ambele demult scufundate la nivelul local fără ca măcar să bage cineva de seamă, în toate argumentându-se subtil sau fățiș că de fapt nu se poate face nimic. Că singura energie colectivă veritabilă în ultimii douăzeci de ani am văzut-o consumată doar ca nimeni care voia să facă ceva mai bun să nu creadă cumva că are această îndreptățire. Iată așa, România nu doar că nu a ajuns în topul transformării globale, dar ultimul raport BERD o dă și ca exemplu de ratare istorică folosind anii 1997-1998 și insuccesul reformatorilor de atunci de a-și crea suficient sprijin. Fiind printre ei, nu citesc nimic nou- decât poate faptul că asemenea ocazii nu se repetă des, și că nu poți deveni Uruguay în fiecare zi.
Puteți comenta textele Alinei Mungiu-Pippidi pe romaniacurata.ro.
