A patra zi de la votul pentru Parlamentul European. Euforia și dezamăgirea produse în interiorul partidelor la aflarea rezultatelor au trecut deja. Evenimentele se derulează repede, iar scena politică devine tot mai dinamică pe zi ce trece. Rezultatele obținute de partidele politice nu au stârnit pasiuni foarte mari, unele fiind destul de previzibile.
Un inventar scurt al scorurilor electorale, arată o clasă politică din ce în ce mai apatică și incapabilă să comunice sau să empatizeze cu electoratul. Scorul PSD nu e nici o victorie, dar nici o înfrângere. PNL și PDL s-au trezit imediat la realitate și au început negocierile pentru unificarea celor două partide. PMP a pierdut pariul făcut la malul mării, dar încă visează că ridică România.
Un rezultat a reușit să stârnească, totuși, multe pasiuni. Independentul Mircea Diaconu. Omul Partid. Deși a stârnit pasiuni puternice, succesul lui Diaconu nu este o noutate. România a mai cunoscut experiența unui independent. În 2008, Sorin Oprescu a reușit să câștige din această postură Primăria Capitalei. Secretul rețetei independenților constă mai mult în victimizare și mai puțin în mesajele sau proiectele pe care acești candidați le prezintă publicului. Să nu uităm că Oprescu vorbea despre o autostradă suspendată în campania sa. Dacă ar fi candidat din postura de membru al unui partid, și nu din postura de ”victimă a sistemului”, proiectul doctorului ar fi făcut deliciul bucureștenilor. Cu siguranță, Oprescu ar fi pierdut alegerile. Ipostaza de victimă ecranează mesajul. Imaginea devine mai importantă decât conținutul. Iar emoția devine mai puternică decât rațiunea. Cele două cazuri-școală – Oprescu&Diaconu – nu sunt relevante însă pentru alegerile prezidențiale. Da, bucureștenii l-au votat pe independentul Oprescu pentru Primăria Capitalei, iar românii l-au votat pe Mircea Diaconu pentru a ajunge în Parlamentul European. I-au votat pentru ce pot ei să facă din funcțiile respective pentru cetățeni? Evident, nu. Oprescu și Diaconu au fost votați deoarece au fost percepuți ca victime ale partidelor și pentru că s-au luptat cu sistemul pentru a candida. Vot anti-sistem sau solidaritate umană? Aș paria pe a doua variantă.
Și, totuși, independentul Oprescu, după marele succes din 2008, la prezidențialele din 2009 a luat doar 3,18%, din aceeași postură de independent. Ceea ce înseamnă că la prezidențiale votul este mult mai rațional. În plus, victimizarea funcționează doar pe termen scurt. Odată dispărută aura de victimă, personajul nu mai este atât de interesant pentru cetățeni. De reținut că și Mugur Isărescu, la alegerile prezidențiale din anul 2000, a candidat tot din poziția de independent, susținut de CDR 2000. Rezultatul? 9,54%. Aceste rezultate arată că independenții primesc credit din partea populației atunci când e vorba de mize mici, precum primăria sau un loc de eurodeputat. Altfel stau lucrurile când este vorba de funcția supremă în stat.
„Minunea” Diaconu a adus în prim-plan discuția despre șansele unui candidat independent la alegerile prezidențiale din noiembrie. Dar, înainte de a discuta despre șansele unui independent la prezidențiale, trebuie discutat mai întâi ce înseamnă un președinte independent. Ce înseamnă un președinte independent susținut de mai multe partide? Înseamnă, în primul rând, un președinte nevoit să negocieze continuu pentru a-și impune proiectele. Să negocieze atât cu partidele care l-au susținut, cât și cu cele care sunt în opoziție cu el. De asemenea, un președinte independent înseamnă risc mare de criză politică. Riscul apariției crizelor politice, în cazul unui președinte independent, este unul mult mai ridicat decât în cazul unui președinte provenit din rândul unui partid. Iar România are deja o vastă experiență a crizelor politice. De la Emil Constantinescu care a ajuns în conflict cu partidele care alcătuiau CDR, până la Traian Băsescu care, în ultimul mandat, a intrat în conflict cu Partidul Democrat Liberal. Să nu uităm nici recenta experiență cu premierul independent MR Ungureanu care, imediat cum a intrat în conflict cu partidul care l-a susținut, a pierdut majoritatea parlamentară necesară Guvernului. Ce se întâmplă, însă, dacă președintele independent și partidele care l-au susținut intră în conflict? Îl suspendă imediat, ar fi răspunsul corect. Poate chiar cu ajutorul partidelor din opoziție.De capitolul vulnerabilități, nu mai vorbim. Lipsa sprijinului politic îl face pe un președinte independent mult mai vulnerabil grupurilor de interese, pentru că el va fi obligat să își caute permanent sprijin și în alte zone decât cele politice. De asemenea, este foarte important cum se va raporta un președinte independent față de un premier politic foarte puternic. Coabitare. Foarte probabil premierul va deveni un jucător foarte important, în timp ce președintele independent va fi o simplă păpușă. Expus unui număr mare de riscuri și vulnerabilități, un președinte independent devine mai slab decât un președinte politic. Un președinte slab înseamnă și o țară slabă.
Dincolo de jocurile de putere și dorința unora de a ajunge, sau de a rămâne la putere, ar trebui să primeze stabilitatea statului și viitorul țării. Iar întrebarea pe care ar trebui să și-o pună cei care avansează teoria ”independentului” nu este ce tip de candidat ne trebuie, ci ce tip de președinte ne trebuie. Un independent poate fi un candidat bun. Cu o lansare bună și o campanie spectaculoasă poate chiar să și câștige, dacă asta se dorește. Dar este un președinte independent ceea ce-i trebuie României în acest moment? Dar în următorii cinci ani? Poate că a venit timpul ca România să aibă un PREȘEDINTE, și nu doar un veșnic candidat.