Ca de fiecare dată când precipitaţiile lipsesc într-un an, se readuce în discuţie problema lipsei sistemelor de irigaţii din România. Specialiştii spun că, în acest moment, doar 30% din cele 700.000 de hectare dotate cu sisteme de udare sunt şi irigate efectiv. Foarte puţin, pentru necesităţile unei ţări cu 9 milioane de hectare de teren agricol.
Vezi lumea prin sate cum se roagă la Dumnezeu să plouă. Sunt scoase de la naftalină planurile vechi pentru refacerea rețelelor naționale care să împrăștie apa de-a lungul câmpurilor. Presa caută specialiști, dacă se poate alte voci, nu tot cele din anii precedenți, să nu se repete declarațiile. Despre ce ar trebui făcut. Un cerc vicios din care, ca națiune, nu ieșim. Pentru că nu vrem?!…
Statisticile nu iartă
Dacă te uiți pe statistici, vezi că, de-a lungul secolului trecut, au fost câte trei ani de secetă în fiecare deceniu, iar mai recent, între 2000 și 2010, s-au contabilizat în țara noastră nu mai puțin de cinci ani cu deficit de precipitații. Nici viitorul nu ne aduce vești mai bune. Diverse scenarii climatice arată că până în anul 2050 vom avea parte de o creștere medie a temperaturii anuale de până la 2,5 grade, în timp ce nivelul precipitațiilor va scădea amenințător, între 10 și 20%. Și asta cu precădere în sudul și sud-estul României. O recunoaștem la nivel oficial, pentru că asta scrie chiar în “Strategia națională referitoare la schimbările climatice”, elaborată cu doi ani în urmă. Va fi afectat tocmai motorul agricol al țării, dacă ne gândim în special la Bărăgan.
Canalul care nu se mai termină
A trecut mai bine de un secol de când se vorbeşte despre un amplu proiect de irigaţie care ar salva sudul României. Este vorba despre canalul Siret-Bărăgan. Un proiect asupra căruia românii au făcut studii încă din anul 1912. Necesitatea acestei lucrări de anvergură a fost evidențiată la început de profesorul Alexandru Davidescu. Apoi s-a ocupat de chestiune și inginerul Dimitrie Leonida. Pe urmă au mai fost realizate studii în anii 1959-1962 și în 1969-1972. A fost scos în evidență faptul că acest canal ar asigura irigarea Bărăganului, în mod gravitațional. Și că producția de cereale ar fi cu mult mai mare, irigată fiind în acest optim mod. Se făcea referire la un fapt cât se poate de logic. Apa va “inunda” Bărăganul de la nord la sud sau altfel spus de la deal la vale, spre Dunăre. Construcția canalului a început la mijlocul anilor ’80, dar întreruptă în 1990. Altfel spus, din cei 190 de kilometri, s-au executat cel mult 20 de kilometri. Restul, “moștenire” pentru generațiile viitoare.
Cum împingeau românii apa de la vale spre deal
Am avut totuși sisteme de irigații în Bărăgan. Despre care s-a spus, în mare măsură adevărat, că erau mari consumatoare de energie electrică. Motivul principal era că apa era “împinsă” de la vale către deal, de la sud spre nord. Vă aduceți aminte, cu siguranță, de marile stații de pompare de la Dunăre care “aspirau” apa fluviului și o împingeau apoi cu putere, de-a lungul canalelor betonate care străbăteau nesfârșitele câmpii din sud-estul țării. Dar chiar și aceste sisteme au dispărut după 1990, în mare parte vândute la fier vechi.
A fost și nu mai este…
România are o suprafață agricolă de peste nouă milioane de hectare, pe timpul comunismului fiind irigată aproape jumătate din această suprafață. Situația este azi departe de ce se întâmpla în trecut, spune Dragoș Frumosu, președintele Federației Sindicatelor din Industria Alimentară, doar 700.000 de hectare dispunând de sisteme de irigații. Dar asta nu e tot, pentru că, din cele 700.000 de hectare, doar vreo 30% sunt irigate efectiv. Practic, numai marii producători agricoli, care au forță financiară, își permit să țină în funcțiune instalațiile de apă. Pe când micii producători sunt sufocați de costurile mari ale energiei electrice. Lor nu le rămâne decât să se roage la Divinitate, să plouă. Am și văzut în ultimele luni, relatate în presa locală, în diverse regiuni ale țării, cum comunități întregi ies, cu preoții în frunte, pe ogoare sau pe dealuri, invocând puterile văzduhului, în speranța că măcar irigațiile din cer vor funcționa.
Hai să facem o comisie!
Comisii și comitete am tot avut până acum, studiind, chiar de la nivelul Parlamentului, arzătoarea chestiune a sistemelor de irigații. De data asta, cele de pe pământ. Cum a fost, de pildă, comisia instituită în 2009, care a concluzionat că o bună parte din echipamentele folosite la irigații sunt mari consumatoare de energie, că există stații de pompare nefuncționale. S-a mai constatat și că ne lipsesc instalațiile de udare. Degeaba ai pompele de apă, la râu, dacă nu mai sunt, de-a lungul câmpului, rețelele de distribuție. De aici a rezultat necesitatea unei noi organizări administrative a sistemului de irigații, mai eficient. Același lucru îl spune azi liderul sindical, referindu-se la necesitatea unui parteneriat public-privat în baza căruia să apară o societate menită să gestioneze sistemul de irigații. “Nu trebuie să vorbim doar de crearea sistemului de irigații în sine. Mai trebuie să vedem și cine îl întreține. Un parteneriat public-privat ar fi soluția optimă”, opinează Dragoș Frumosu.
Locul unde seceta a fost învinsă
Capriciile vremii pot fi depășite acolo unde oamenii sunt bine organizați. Pentru ei, faptul că nu plouă de câteva luni încoace nu înseamnă o nenorocire. Așa se întâmplă la Târgoviște cu cele câteva sute de familii care s-au unit în Asociația Profesională “Matei Voievod”. Fundamental este că în zona aceasta există două canale. Unul, foarte vechi, de zece kilometri lungime, cunoscut de localnici ca Iazul Morilor, e din perioada lui Matei Voievod. Altul, mai recent, de prin anii ’70, de cinci kilometri, traversează câteva lacuri piscicole, în cele din urmă ajungând în râul Dâmbovița. Sunt deja vreo șapte ani de când această asociație profesională a făcut contract cu Apele Române, astfel încât membrii săi au posibilitatea să tragă apă din cele două canale. Pământurile sunt astfel udate în diverse moduri, fiecare fermier găsind cea mai bună formulă. Unii au amenajat mici canale pe care apa se scurge gravitațional. Alții folosesc pompe. Sunt și instalații prin metoda picurării.
“Seceta nu ne afectează. Dar asta se întâmplă datorită celor două canale la care avem acces”, spune Vasile Ghergu, unul dintre reprezentanții asociației. Rezultatele se văd deja în recoltă. La roșii va fi chiar mai bine, în comparație cu anul trecut, adică 50 de tone la hectar. La ceapă, între 20 și 30 de tone la hectar, la cartofi peste 20 de tone la hectar. E motivul pentru care nici nu se pune problema, zice interlocutorul, ca prețurile să crească. Recolta mare înseamnă, în cele din urmă, spor și pentru cumpărători.
Calvar până la sfârșitul lui septembrie
Suferința cea mai mare, în acest an, e în privința culturii de porumb. Asta o spun și agricultorii, și specialiștii în agrometeorologie. O atenționare prezentată de Administrația Națională de Meteorologie arată că pămâtul este uscat până la adâncimea de 100 de centimetri. Statistica arată situația la nivelul zilei de 3 august. Veștile nu sunt bune nici pentru lunile august și septembrie. August va aduce temperaturi ale aerului peste medie și un deficit de precipitații. Septembrie va fi în aceeași notă, în aproape toată țara. Abia octombrie ne scapă de calvarul lipsei de precipitații, arată prognoza pe următoarele trei luni.
„Nu reușim să depășim faza de proiect”
Dacă e să ne privim în oglindă, ca popor, nu se poate să nu vedem acest adevăr – “ne apucăm să facem sistemul de irigații în fiecare campanie electorală”, exclamă Laurențiu Baciu, președintele Ligii Asociațiilor Producătorilor Agricoli din România, trăgând linie la ce s-a întâmplat în ultimii 26 de ani. Cel mai bun exemplu este tocmai canalul Siret-Bărăgan, pe seama căruia “mulți și-au făcut campanie electorală”. Și mai e o vorbă mare pe care o spune interlocutorul – “nu reușim să depășim faza de proiect”. Nu scapă din vedere nici adevărul suprem, anume că România are o rețea hidrografică de excepție. Dar degeaba râurile, mai mici sau mai mari, ne brăzdează țara, degeaba mai avem și o sumedenie de lacuri de acumulare, dacă nu dispunem de soluțiile tehnice necesare pentru a transporta apa, în perioadele de secetă, spre câmpurile însetate. “Trebuie să facem ceva, să ne unim toți agricultorii. Lucrurile nu mai pot continua în acest mod. Avem nevoie de un sistem național de irigații. Asta e cea mai mare problemă a noastră!”.
2 miliarde de euro, pierdere
Că agricultorilor le-a ajuns cuțitul la os în acest an o dovedește și aprecierea de acum a liderului LAPAR, referitoare la pierderile din cauza secetei, care s-ar ridica la două miliarde de euro. Se așteaptă ca și Ministerul Agriculturii să tragă linie, să se vadă, oficial, cât de mari sunt pagubele. Pe lângă porumb, cel mai afectat, mai sunt și culturile de floarea-soarelui, rapiță și soia. De aici și pericolul ca prețul la produsele alimentare să crească. Mai puțin pesimist pe acest subiect se arată liderul Federației Sindicatelor din Agricultură, Dragoș Frumosu. Explicația sa merge pe ideea că tonul prețurilor agricole nu se dă la București, existând o bursă europeană. “Nu trebuie să ne speriem de prețuri. Ele nu pot fi mai mari în comparație cu prețurile de pe bursa europeană”. Vom vedea la toamnă ce va fi, în fața tarabelor din piață. Acolo e adevărata “bursă” pentru omul de rând din România.
Au șoarecii ce să roadă
Mi-aduc aminte de povestea unei comune dâmbovițene. Am aflat-o cu câțiva ani în urmă. Acolo s-a aplicat vorba aia despre cum îți tai craca de sub picioare. Pe vremea comunismului era aici un sistem de irigații. Țevi pe sub pământ. Dar, după revoluție, țevile au dispărut. Le-au dezgropat și le-au vândut la fier vechi. Acum, cei din comuna cu pricina, ca să-și ude culturile agricole, întind pe câmp furtunuri. Dar, fiind din plastic, noile “țevi”, de la suprafață, nu rezistă un sezon întreg. Trebuie să le schimbi de câteva ori, din primăvară până-n toamnă, îmi spuneau localnicii. De ce? Pentru că le rod șoarecii. Dar, am întrebat la final, cine a dezgropat țevile alea vechi, din metal. Cineva mă trage de-o parte și-mi șoptește adevărul suprem. “Cum cine? Oamenii din sat”.
„Ce ne așteaptă în anii următori?”
Administrezi o suprafață de 14.000 de hectare de teren arabil și constați că pierderile de producție vor fi între 25 și 40%. Cele mai afectate culturi sunt porumbul și soia. Altfel spus, o pagubă de aproximativ 2,5 milioane de euro. Și totul din cauza lipsei de precipitații. Acestea sunt calculele unui mare fermier din județul Ialomița. Mi se explică faptul că în agricultură sunt mulți factori care pot fi controlați de om, precum calitatea terenului, nivelul de fertilizare a solului, erbicidarea, utilajele folosite. La noi, la români, cea mai slabă verigă rămâne, și în 2015, apa. Depindem de nori și de ploaie, în condițiile în care statul nu reușește să aducă apa pe canalele magistrale, încă funcționale, care străbat Bărăganul. „Măcar atât dacă s-ar face și tot ar fi bine”, arată specialistul. Pentru că din canalele magistrale fermierii ar putea să extragă, prin propriile instalații, lichidul vital plantelor. Omul de afaceri crede că estimările prezentate deja, referitoare la faptul că pagubele în agricultură, la nivel național, vor fi în acest an de două miliarde de euro, sunt corecte. Dar se întreabă, în același timp, retoric, și totodată îngrijorat, „ce ne așteaptă în anii următori?”.
Imaginea dezastrului
- 9 milioane de hectare – suprafaţa agricolă a României
- 700.000 hectare dispun de sisteme de irigaţii
- 30% din suprafaţa acoperită de instalaţii este irigată efectiv
- 2 miliarde de euro reprezintă pierderea estimată pentru anul acesta din cauza secetei
