Pe când antrena Petrolul Ploieşti, în vechea Divizie A, juca totul la risc. Echipa pe care o antrena făcea un fotbal foarte frumos, dar, când şi când, apărea câte un meci în care pierdea la scor.
Să ne aducem aminte de dezastrul Petrolului cu Swansea, când a pierdut cu 5-1 în faţa unei echipe de necunoscuţi. E drept, talentaţi. E drept, în deplasare, dar totuşi…
Pe atunci, tânărul antrenor Cosmin Contra semăna, la stilul de joc al echipei şi la soluţiile tehnico-tactice relativ naive alese, cu tânărul antrenor-jucător al Corvinului Hunedoara, din anii 1980 – 1982.
Mircea Lucescu, care avea slăbiciuni în apărare de aceeaşi factură cu Petrolul lui Cosmin Contra (slăbiciuni oricum surprinzătoare, având în vedere că Ioan Andone şi Florin Dubinciuc erau doi fundaşi centrali foarte buni), a evoluat în a deveni unul dintre cei mai mari antrenori avuţi vreodată de România.
După câte am citit, ulterior perioadei Petrolul, Cosmin Contra a făcut cam acelaşi gen de echipă avântată şi naivă şi la Fuenlabrada, în Segunda Division, apoi s-a mai potolit, devenind ceva mai prudent şi mai cumpănit, lucru care s-a văzut în perioada antrenoratului de la Getafe.
Între timp însă în Cosmin Contra s-au produs nişte mutaţii inexplicabile. Are idei fixe şi metehne de antrenor în etate, care se teme de nu-ştiu-ce. Ţin minte şi acum echipa Unirii Focşani din anii ’70, antrenată de Gheorghe Făiniţă, un om deosebit, pe care-l voi respecta întotdeauna. O echipă despre care nimeni nu pricepea un lucru, atunci când juca fotbal: de ce nu intră în Divizia A?
Nea Gigi juca exasperant 75 de minute fără conducătorul de joc al echipei, Aurel Pastia, despre care ştiau şi copiii de şapte ani din Blocuri Sud că trebuie să fie filtrul de pase instalat la mijlocul terenului, ca să meargă echipa.
În strigătele unui stadion întreg („Bagă-l, dom’le, pe Pastia odată!”), Relu Pastia intra, cu bandajul elastic strâns pe operaţia de menisc, adversarul nu mai vedea mingea şi Unirea învingea in extremis. Evident, emoţii inutile.
Ceva asemănător face acum Cosmin Contra, de ai impresia că se… cum să spun… piţurcizează. Ce vreau să spun cu acest barbarism ciudat? Pe coordonate puţin diferite, dincolo de faptul că se baricada inexplicabil în apărare în faţa unor echipe mediocre, Victor Piţurcă avea de exemplu obiceiul să-l retragă pe Adrian Mutu (omul care i-a salvat nişte calificări şi cu care era într-un continuu conflict mocnit) fundaş stânga avansat, în faţa lui Răzvan Raţ.
Cu alte cuvinte, îl punea pe Mutu să joace acolo unde nu dădea randament maxim, din raţiuni strategice, forţându-l să fie altceva decât ce era în realitate, ca jucător.
Ceva asemănător face acum Cosmin Contra cu Ianis Hagi. Au trebuit să treacă 75 de minute ca să se prindă Guriţă al nostru că acesta nu dă randamentul maxim pe banda dreaptă.
Această poziţionare îl punea invariabil în situaţia să aibă de ales între două rele: ori să paseze lateral, spre centru, previzibil, ori să centreze inutil, la telegrafii din centrul apărării feroeze, care stingeau lumina.
Au trebuit să treacă 75 de minute, în care Stanciu (care a ajuns la o ştiinţă a jocului deosebită, dar nu are explozie decât de două – trei ori pe meci) a jucat tern, la regularitate, a dat o pasă de gol şi 50.000 de pase laterale spre nefericitul Romario Benzar, care le-a transformat pe toate în centrări inutile spre centrul careului, „la ploaie“. Rezultatul? Nimic. Zero. Nada. Niente. Zilch.
Au trebuit să treacă 75 de minute bătute pe muchie pentru ca, realizând că mai are puţin şi pierde calificarea, cu această manieră de joc, Cosmin Contra să-l scoată pe Florin Andone (jucător de lansaj, care nu avea ce căuta pe plasticul vopsit verde de la Torshavn), ca să-l introducă în loc pe Claudiu Keşerü (jucător cu centrul de greutate mai jos, capabil să dezechilibreze fundaşii feroezi), să-l scoată pe Florinel Coman şi să-l introducă în loc pe Alex Mitriţă (exact din aceleaşi raţiuni), să-l retragă pe Nicuşor Stanciu lângă Paul Anton şi să-l lase pe Ianis Hagi pe centru, ca să înceapă fotbalul adevărat.
Din faţa apărării, Nicolae Stanciu l-a servit cu o pasă de gol pe George Puşcaş. Apoi, Ianis Hagi, noul intrat Keşerü şi „master of puppets“ Mitriţă au început să joace, demarcându-se-ntre linii, zăpăcindu-i pe feroezi, care au mai încasat două coţofene în aţe.
Până atunci, şi Ianis Hagi, pe dreapta, şi Florinel Coman, pe stânga, jucaseră manifest între linii, ceea ce a fost, după părerea mea, o mare eroare. Era un fel de „uite, noi ne demarcăm, suntem între linii“.
Mai rămânea, nu-i aşa, să-şi pună fiecare câte un semafor luminos, roşu, în frunte, să vadă antrenorul feroezilor Olsen mai bine chestia asta. Este evident că cei doi ar fi trebuit să joace în marcaj şi să se demarcheze la pasă.
Dar oricum genul de joc practicat de Cosmin Contra până la schimbări a fost foarte limitativ şi convenabil gazdelor. După stăruinţa cu care echipa a greşit astfel 75 de minute, tind să cred că a fost vorba despre o indicaţie tactică dată de piţurcizatul Cosmin Contra.
Şi mai cred că acesta ştie foarte bine că-l foloseşte greşit pe Ianis Hagi, pe dreapta, dar are orgolii de „Mister“, care îi populează mintea şi care sunt rude bune cu cele care l-au mânat să nu-i dea lui Hagi Jr. tricoul cu numărul 10.
Aş mai adăuga recentele declaraţii ale lui Gheorghe Hagi, care s-a arătat nemulţumit că este sărit de la discuţii pentru a deveni în viitor selecţionerul Naţionalei, în timp ce alte nume vâjâie pe lângă el ca rachetele. Este o frustrare îndreptăţită, când dai trei sferturi din loturile României, şi la Naţionala mare, şi la U21.
Sunt curios ce va face marţi Cosmin Contra, cu Norvegia. Dacă repetă al treilea meci la rând greşeala cu poziţionarea lui Ianis (primul a fost cel cu Spania), e puţin probabil să mai aibă timp să se facă bine, pentru că nu ne calificăm.
Cred că ar trebui să joace cu Hagi şi Mitriţă împinşi în faţa apărării norvegiene şi cu Deac şi Florinel Coman pe benzi, iar George Puşcaş în gura porţii. Mă întreb dacă nu cumva ar fi bine să joace în prima repriză cu Dan Nistor, iar în a doua cu Mitriţă, când li se mai taie maioneza vikingilor şi Mitriţă poate să-i prelucreze mai lesne, la firul ierbii, pe Nordtveit şi Ajer, fundaşii centrali norvegieni.
Mijlocaşi defensivi pot fi Paul Anton şi Bordeianu, ori Răzvan Marin şi Nicuşor Stanciu, nu e problemă. Problema şi-a creat-o el, Contra, în propria apărare, când, după accidentarea lui Dragoş Grigore, nu l-a chemat pe Andrei Burcă, de la CFR Cluj, care era, evident, cea mai bună soluţie de back-up.
Acum l-a chemat, dar va avea vreo două antrenamente tehnico-tactice în minus cu acesta, ceea ce, când când îl ai în faţă pe Martin Ødegaard, este un handicap. Nu îl văd pe Adrian Rus lângă Nedelcearu, în meciul cu Norvegia.
Rus a jucat acolo, făcând pereche cu Nedelcearu în „amicalul“ cu Franţa, la Europeanul U21 (despre care ştiau şi copiii de lângă Stadio Dino Manuzzi că se va termina la egalitate), dar el e fundaş dreapta.
Aşa cum am mai afirmat, în funcţie de mutările tehnico-tactice pe care le face, Cosmin Contra poate dovedi acum cât de mare îi este, în prezent, anvergura de antrenor.
