Scopul celor avuți în vedere de Legea 217 (fasciștii, rasiștii, legionarii, antisemiții, dar și cei, din păcate, neavuți în vedere, precum neocomuniștii, fundamentaliștii islamici) nu e să învingă într-o dezbatere rațională, ci, mimând dialogul, să se facă auziţi cât mai insistent, cât mai departe, cât mai obsedant, cât mai masiv.
În 1859, filosoful englez John Stuart Mill publica eseul său Despre libertate, un fel de „biblie“ a libertății de opinie și de expresie clasice. El susținea că o societate liberă nu trebuie să interzică exprimarea publică nici măcar a opiniilor celor mai șocante, mai neobișnuite sau mai excentrice. Argumentul său, de natură utilitaristă, era următorul: dacă, zicea el, opinia respectivă ar fi adevărată, fie și parțial, în pofida absurdității aparente, societatea nu va avea decât de câștigat, așa cum s-a întâmplat de multe ori în istorie. Dar și dacă ar fi falsă, ea tot nu ar trebui interzisă: căci, din confruntarea pe scena publică cu falsul, plauzibilitatea adevărului va crește cu fiecare reconfirmare; totodată, teza adevărată va evita să devină o dogmă osificată, admisă de majoritatea oamenilor numai din conformism și obligație. În concluzie, și în această alternativă societatea va câștiga.
Citește continuarea textului în Revista 22.