Gândită ca un instrument de implementare a culturii dialogului constructiv în societatea românească, medierea a întâmpinat în cei nouă ani de existenţă dificultăţi în impunerea sa pe scară largă în România. Frecventele schimbări legislative, ingerinţele unor profesii juridice în conturarea legislaţiei, excepţiile de neconstituţionalitate invocate, neasumarea susţinerii publice a medierii de către statul român sunt doar câteva cauze ale unei stagnări temporare a propagării medierii în mentalul colectiv. Această stagnare va fi una temporară, atâta timp cât ne vom mai asuma statutul de stat membru al UE, în condiţiile în care introducerea medierii în legislaţia românească a fost o condiţie impusă statului român în anul 2006 în vederea aderării la UE.
Ca privire de ansamblu, interesul pentru schimbarea legislaţiei în domeniu este un indicator al faptului că, pe o piaţă naţională anuală a conflictelor de un miliard de euro, medierea ajunsă la adevăratul sau potenţial poate încurca interesele celor care promovează (contra cost) în mod exclusiv cultura litigioasă, cu valenţe sociale eminamente vindicative. La acest moment, peste 20 de iniţiative legislative au ca scop modificarea legislaţiei, evident fără o dezbatere publică asumată, fără consultarea specialiştilor naţionali sau internaţionali ai domeniului, fără efectuarea unuor studii de impact şi fără beneficii pentru români.
Dialogul constructiv propus de mediere într-un stat membru al Uniunii Europene nu este nimic altceva decât un reflex social cu efecte sociale purificator-curative în încercarea de a modela societatea. Cele peste 3 milioane de procese aflate pe rolul instanţelor sunt un barometru crud dar fidel al faptului că am uitat să dialogăm. Spiritul civic, pragmatismul, controlul părţilor asupra deciziei, apartenenţa la comunitatea europeană şi glasul societăţii civile ar trebui să fie exponenţi ai susţinerii dialogului şi medierii în rândul societăţii româneşti. Medierea, ca modalitate de stingere a conflictelor, nu face obiectul discursului public decât în cazuri rarisime însă, cu toate acestea, compromisul se încăpăţânează să nu fie sinonim cu, compromiterea iar consensul, încă reuşeşte să îşi păstreze conotaţiile sale reale, pozitive.
Cel mai recent proiect de act normativ în domeniu poate fi considerat un etalon al celor menţionate. Acesta încearcă transformarea medierii dintr-o activitate de interes public aşa cum este reglementată, într-o „activitate de interes privat”, minimizând rolul şi importanța medierii în societatea românească, această abordare neputând fi considerată decât ca şi un regres legislativ de către instituţiile europene care monitorizează evoluţia medierii în ţară noastră. Proiectul prezintă multiple carenţe: stabilește noi atribuţii pentru magistraţi conţinând dispoziţii ce modifică şi legea acestora, nu ţine cont de organizarea profesiei de mediator realizată prin Statutul profesiei adoptat de Consiliu de Mediere, limitează organizarea profesiei de mediator la nivelul Curţilor de Apel, propune renunţarea la procedura autorizării precum şi la sintagma de „mediator autorizat”, aducându-se prejudicii cu privire la calitatea serviciului de mediere furnizat către publicul larg etc. Aşa cum susţineam împreună cu preşedintele Consiliului de Mediere în punctul de vedere referitor la proiectul transmis Ministerului Justiţiei, un mare minus al proiectului este acela că în loc să se concentreze pe măsuri de stimulare a recurgerii la mediere pe scară largă, cu beneficii pentru cetăţenii români, acesta se axează exclusiv pe un model de organizare inaplicabil, instituie bariere artificiale în exercitarea profesiei şi se pliază exclusiv pe modelul de funcţionare al unor profesii juridice, neţinând cont de specificul profesiei de mediator, profesie eminamente nejuridică.
Dintr-un agregator de consens şi de normalitate medierea este supusă riscului de a se transforma într-un agregator de interese al altor profesii şi în niciun caz al celor care pot beneficia de avantajele sale, masa largă a românilor simpli. O modificare la nivel procedural în sensul instituirii obligativităţii parcurgerii procedurii medierii ca etapă prealabilă introducerii acţiunii la instanţele judecătoreşti în anumite cazuri civile atent analizate de legiuitor după modelul altor state europene precum şi instituirea unor stimulente justiţiabililor care accesează procedura medierii (spre exemplu, restituirea integrală a taxelor de timbru) ar putea fi măsuri cu un impact social benefic: scăderea numărului uriaş de procese din instanţele româneşti, economii substanţiale la bugetul de stat, orientarea spre o dezvoltare socială durabilă.
Şi acum, mai mult decât oricând, statul român are posibilitatea de a privi medierea în mod diferit: nu ca şi o obligaţie impusă de la Bruxelles cu privire la care este strict monitorizat, ci ca pe o oportunitate uriaşă de implementare la nivel naţional a unei culturi a dialogului necesară într-o perioada delicată la nivel naţional şi internaţional. Iar orice text de lege propus în domeniu să pornească de la o întrebare simplă: Ce putem face pentru cei aproape 5 milioane de cetăţeni români sufocaţi de avalanşa de procese existente pe rolul instanţelor? Ce putem face pentru ei, nu pentru unele profesii juridice…
Dr. Zeno Şuştac
