Aceiaşi politicieni plimbă, de ani de zile, aceleaşi cuvinte din gură în gură despre interesul naţional, o altfel de politică, ordine şi disciplină. La ce ne foloseşte?
Un prieten îmi mărturisea zilele trecute că a renunţat de mult să mai fie atent la evenimentele politice din România, deşi îl interesează foarte mult ce se va întâmpla în această ţară. Motivul acestei detaşări era acela că, efectiv, nu reuşeşte să mai înţeleagă- în vacarmul generat de scandaluri, acuzaţii, noi alianţe, trădări etc- care sunt urmările concrete ale evenimentelor pe care le vede la televizor:
“Fă-mă şi pe mine să înţeleg, dacă Ponta e pe făraş, dar PSD este încă la guvernare şi Liviu Dragnea este acum şeful, cum o să se schimbe situaţia din spitale, de exemplu? Dacă le măresc salariile medicilor, o să-mi mai ceară când merg în spital să vin cu pansamentele de acasă? Sau, dacă vin liberalii la putere, ei pe cine vor să pună la Ministerul Transporturilor? O să se construiască mai multe autostrăzi de anul viitor, dacă se schimbă guvernarea? Sau ce se mai aude cu reforma în administraţie, cu regionalizarea? Cum vor PSD şi PNL să facă aceste proiecte?”, mă întreba amicul.
Dacă te detaşezi puţin de vacarmul zilnic produs de liderii actuali, unii care se agaţă cu dinţii de putere, iar alţii încercând să le-o ia, rămâi la fel de nedumerit ca prietenul meu. Aceiaşi oameni plimbă, de ani de zile, aceleaşi cuvinte din gură în gură despre interesul naţional, altfel de politică, ordine şi disciplină. Fără să spună nimic interesant.
Spre exemplu, l-am auzit în acest week-end pe Gabriel Oprea, liderul UNPR şi unul dintre stâlpii guvernării, vorbind pentru a nu ştiu câta oară despre “interes naţional”. Dar care este “interesul naţional” al României? Să ce? Nu ştim. Expresia a devenit caragialească de-a dreptul şi poate fi tradusă ca “trebuie să fie bine, ca să nu fie rău”. Iar când vine din partea unui politician cu un trecut atât de dubios cum e Gabriel Oprea, ideea de interes naţional poate căpăta mai degrabă conotaţii periculoase.
Tot zilele trecute, l-am auzit şi pe Liviu Dragnea, liderul PSD, vorbind despre nevoia unui “armistiţiu politic pe termen lung”. „Gândiți-vă ce ar înseamna să mergem ca și până acum. O guvernare construiește ceva, mai mult sau mai puțin, vine următoarea guvernare și dărâmă tot sau se preocupă un an, doi să schimbe tot ce au făcut cei de dinainte”, a declarat Dragnea la şcoala de vară a femeilor democrate. Nici nu mai contează că din gura unuia care aşteaptă o decizie definitivă de la Înalta Curte într-un proces de corupţie orice plan de viitor sună ridicol. Dar Liviu Dragnea vorbeşte şi el ca să se afle în treabă. Când a fost pus să se ocupe de un proiect pe termen lung, regionalizarea administrativă, baronul de Teleorman a eşuat lamentabil. Acum se pare că s-a lecuit şi vorbeşte doar în termeni generali. La ce ne foloseşte?
Despre lucrurile concrete ar vrea să vorbească însă “primul tehnocrat al ţării”, adică Victor Ponta. Numai că premierul în exerciţiu şi-a pierdut demult dreptul de a mai pronunţa în mod credibil date, cifre, nume de proiecte. La câte prostii şi minciuni a spus Ponta în mult prea lunga sa carieră de premier politic, nu-şi poate recupera credibilitatea doar autointitulându-se “tehnocrat”. Cred că au fost oameni, prin BNR şi alte instituţii financiare din această ţară, care s-au tăvălit pe jos de râs când Ponta şi-a anunţat noul statut. Măcar să le fi dat o lecţie premierul. Dar nu e cazul, staţi liniştiţi.
Tot citesc nemulţumiri din partea unora sau altora că preşedintele Klaus Iohannis nu vorbeşte mai mult, nu se implică, nu participă. La ce să participe? L-aţi văzut pe Iohannis stăpânind vreun domeniu aşa de bine încât părerea lui să conteze în vreun fel? Eu zic că bine face că tace. Când nu ştii ce să zici, mai bine taci. Poate fi şi asta “o altfel de politică”.
În ceea ce-i priveşte pe marii lideri ai opoziţiei, recunosc faptul că nu am reţinut nimic important pe temele prezentului.
Nedumerirea celor care nu înţeleg unde se duce ţara lor este cât se poate de îndreptăţită. La ce este bun un consens national dacă nu ştim pentru ce să-l facem? Sau nu ar fi mai bine să definim mai întâi “interesul national” şi după aceea să luptăm pentru el?
