Își poate permite România să se (mai) joace cu focul?

Ce eforturi suntem dispuși să facem pentru a nu rămâne în ultimul vagon al construcției europene, acela care, la nevoie, poate fi decuplat?

Dincolo de complexa problematică a valului de re­fugiați, săptămâna trecută am fost martorii pri­mului produs original al președinției Iohannis: si­tuarea României alături de cele mai eurosceptice sta­te din UE. Această surprinzătoare poziționare fusese pregătită intern prin cultivarea mediatică și aparenta instituționalizare a unui mesaj na­țio­na­listo-apocaliptic. Această automarginalizare a Ro­mâniei ridică grave semne de întrebare asupra procesului decizional care ne-a adus aici.

Ce a vrut să demonstreze țara noastră forțând un vot în care, prin definiție, știam că vom fi puși în mi­noritate? Deocamdată, știm perfect ce au vrut ță­rile care ne-au fost tovarășe în această aven­tură: să transmită opiniilor lor publice că au făcut tot ce se putea, că întreaga responsabilitate re­vi­ne instituțiilor europene și celorlalte state, nu și guvernelor care s-au opus. În auxiliar, mar­gi­na­lizatul și prorusul Viktor Orbán s-a detașat în li­der și reprezentant al euroscepticilor de pre­tu­tindeni.

Problema principală nu e atât că România s-a ală­turat anumitor state, ci bănuiala că motivația aces­tei alăturări este similară cu a acestora, îm­pingându-ne în zona suveraniștilor, în zona ță­ri­lor în care clasa politică și mediatică se spe­cia­lizează într-o periculoasă pedagogie eurosceptică. Nu este deci vorba despre o decizie punctuală, ci des­pre o atitudine într-un moment de criză ma­joră, o atitudine care este privită ca fiind re­le­vantă pentru starea noastră instituțională, pentru predictibilitatea României, pentru cultura politică dominantă.

Citește continuarea comentariului în Revista 22.