Klaus Iohannis este prea timid sau privește prin capătul greșit al telescopului atunci când nu reușește să spună dacă România este sau nu de acord cu poziția pro-moscovită a liderului Comisiei Europene.
Președintele român înțelege și poate că în sinea lui este de acord cu vechea Europă, care nu vrea să fie deranjată, nu vrea să-și riște confortul sau, după caz, relațiile privilegiate cu Moscova de dragul esticilor, balcanicilor, marginalilor mereu înfricoșați de umbra prea mare a Rusiei.
Blatul marilor puteri europene cu Moscova este pus la punct de mai multă vreme, dar acum este dat în vileag chiar de șeful Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, care vorbește despre nevoia unei „relații practice cu Rusia“, despre cum „trebuie“ tratată Rusia „decent“ și „ca un egal“ al UE, chiar dacă acest lucru „nu este sexi“.
În România, cei care se ocupă de politica externă a țării nu sunt contrariați. Nici măcar Klaus Iohannis, care, spre deosebire de diplomați, are o marjă de manevră mai mare, nu este iritat de drumul pe care îl deschide Juncker. Consideră doar că poziția acestuia este „surprinzătoare“ și că urmează să afle direct de la el „ce a vrut să spună“. Președintele român preferă să fie contemplativ, nu-i place să se amestece în subiecte care pot produce vâlvă și nu-i place să intre în discuții contradictorii. Crede că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla oricum, cu sau fără implicarea lui. Omul pleacă probabil de la ipoteza că România este predestinată să fie monedă de schimb între marile puteri și joacă la mize mici, cum au făcut și alții în istoria noastră mai mult sau mai puțin îndepărtată.
Șeful Comisiei Europene declară că UE „nu poate lăsa relația cu Rusia să fie dictată de la Washington“ și cere o prietenie necondiționată cu Moscova, într-un moment delicat, în care Kremlinul joacă în forță de partea dictatorului sirian împotriva aliaților occidentali, soldații ruși țin sub control estul Ucrainei, iar Crimeea rămâne un teritoriu anexat, aflat la câteva sute de kilometri de România. De ce nu-i alarmează pe oficialii români această situație?
Poate pentru că nu li se pare periculoasă o piruetă europeană spre Est. Poate pentru că îi subestimează pe ruși, care au abilitatea de a câștiga partide pe dedesubt, prin manevre de adâncime, destabilizând ici și colo prin instrumente locale. Sau, poate, pentru că la București nu contează nici măcar istoria recentă.
Eșecul construirii gazoductului Nabucco, proiectat de UE să traverseze și România, prin care urma să se aducă gaz azer, ocolind Rusia, spre Europa, a fost anunțat la Moscova cu mult timp înainte de 2013, când și-a dat obștescul sfârșit. Bruxelles-ul nu a jucat nici atunci de partea statelor estice, care sperau să-și reducă dependența de Gazprom. În schimb, Rusia a fost ajutată să-și ducă gazul direct în inima Europei prin Nord Stream, o soluție prin care Ucraina, dar nu numai ea, poate fi decuplată oricând, fiindcă acum gazul rusesc ajunge în Germania fără să mai urmeze traseul clasic.
Atunci când Juncker proiectează relații „practice“ între Bruxelles și Moscova și vrea mai puțină Americă în Europa, el nu este singur; alături de el e Germania, „motorul UE“, și nu doar ea, fiindcă marile puteri din vestul continentului au abandonat de mult Crimeea, iar precedentul nu le sperie câtuși de puțin. România nu are, însă, motiv să accepte acest mare blat prin care Statelor Unite li se cere să nu se mai amestece în treburile europene, iar Rusia este invitată să se așeze la masa UE ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum ar fi de la sine înțeles că are dreptul să-și invadeze vecinii, să rupă din teritoriile altor țări și să dicteze încotro trebuie să meargă lucrurile în estul Europei. Tăcerea în această situație ar putea însemna intenția de basculare spre altă axă, București-Berlin, mai „practică“, deși scutul antirachetă al americanilor nu este un obstacol ușor de trecut pentru partizanii schimbării de macaz.
