Când șeful Comisiei Europene, portavoce a unor mari cancelarii care își fac planuri care nu coincid cu interesele tale, spune că trebuie să te răcești de America pentru a te încălzi cu Rusia, n-ai voie să ieși din palat cu aerul ca nu ai înțeles nimic.
"Această poziție e una surprinzătoare și voi afla mai multe detalii cu ocazia întâlnirilor pe care le voi avea cu ocazia Consiliului European. E neobișnuit ca Președintele Comisiei Europene să facă declarații în chestiuni cheie fără să armonizeze aceste declarații cu statele membre. În acest sens, prefer să aflu prima dată ce a dorit să spună și după aceea să comentăm". Atât a fost capabil președintele României, Klaus Iohannis, să închege, ca reacție la ieșirea malignă a președintelui Comisiei Europene, Jean Claude Juncker. Acea declarație junckerină care induce imperativul galactic potrivit căruia UE trebuie să revină la sentimente calde-calde cu Rusia. Cu o Rusie revizionistă, cu un Putin lipsit de scrupule în raport cu dreptul internațional și drepturile omului, cu o Moscovă puternic și pe față angajată în ruperea totală a coeziunii comunitare prin metode subterane. Cu un Kremlin care a declanșat deja un război în Europa (hibridul acela odios din Ucraina), care a deschis în 30 septembrie unul și mai hibrid în Orientul Mijlociu, via Siria și Irak, în fine, care mai are la degetul mic și ustensila decongelării, la vremea potrivită, a unor conflicte demult înghețate în Moldova și Georgia, de pildă. Nu în ultimul rând, cu un Kremlin care are și instrumentele, și nebunia necesară, și voința de neîntors de a testa însăși coeziunea NATO, via statele baltice, dar și asta tot atunci când vremurile s-or coace suficient.
Bun, deci de acest material ațos domnul Juncker a dovedit, deocamdată verbal e drept, că nu are nici o problemă să-și frece stofa fină a costumului de șef al Comisiei Europene. Însă, la nivelul acesta, verbalizarea este preludiul unei grabnice treceri la fapte deja planificate.
Dar domnul Iohannis, reprezentantul a 20 de milioane de romani, dumnealui de ce ar înghiți ca mielușelul pașii strâmbi pe care-i face domnul Juncker, cu siguranță în numele Germaniei și, la fel de cert, al Franței?
Pentru că, până la o mult sperată și de ceasul al 12-lea probă a contrariului, poziționarea președintelui României cu asta echivalează. Și atunci te întrebi: de la cine a avut Iohannis mandat pentru mascarada asta de poziționare strategică?
Pentru că, luând cuvânt cu cuvânt declarația-i din 14 octombrie, înțelegem urmatoarele:
*Iohannis recunoaște cu gura lui că statele din Est, inclusiv țara pe care o conduce, nu au fost nici măcar de formă consultate asupra piruetei proiectate la Bruxelles, Berlin și Paris. Și totuși, nu a avut o problemă cu acest lucru, dovadă întârzierea cu care a grăit și lipsa oricărui contact imediat cu împricinatul Juncker.
*Iohannis admite că nici măcar acum nu are informații despre ce pregătesc băieții din cancelariile Vechii Europei, fapt pentru care se duce el să îl întrebe pe Juncker, probabil într-o pauză de cafea a Consiliului European de toamnă, cam ce voia să zică respectivul acum o săptămână. Mie personal îmi este imposibil să cred că în România nu există structuri care să nu îi fi putut furniza președintelui Iohannis și informațiile, și analizele necesare. La cât de străvezii au devenit jocurile prin Europa ultimilor doi ani, genul ăsta de know-how e disponibil deja chiar și la nivelul unor redacții cât de cât respectabile. Din acest punct de vedere, deci, Iohannis a pus în umbră munca multor specialiști capabili să prevadă din timp blatul marilor puteri europene cu Rusia, pe care Juncker doar l-a făcut foarte public.
*Iohannis pune în niște acolade largi parteneriatul strategic cu adevăratul partener strategic al României, Statele Unite ale Americii. Reacția întârziată, lipsa până și a unei palide vehemențe față de planurile clocite sub Comisia Juncker nu pot fi tratate la Washington decât cu o mirare cât casa. Dar probabil că americanii se miră de mult mai multă vreme în ceea ce-l privește pe președintele devenit speranță în circumstanțe care coborâseră mult standardele în materie de speranțe.
*Iohannis nu înțelege nici acum cât de strâns e cleștele geopolitic în care a ajuns Estul să respire. Și, ceea ce este cu adevărat șocant ține de faptul că i se întâmplă asta la aproape un an de când a preluat funcția supremă în stat, în condițiile în care are acces la informații și analize inaccesibile publicului larg, în contextul în care acțiunile Rusiei nu mai lasă loc de echivoc, la fel nici tendințele motorului franco-german.
*Iohannis, profesorul de fizică, dovedește că nici nu cunoaște istorie, nici, necunoscând-o, n-are cum înțelege ceva din ea. Are, oricum, vădite probleme în a pricepe ce e cu prezentul în care trăiește, ceea ce, chiar și în condiții mai puțin vitrege decât cele de azi, nu ar putea decât să ne coste la un moment dat.
*În fine, declarația de miercuri a lui Iohannis întărește concluzia că nu va face nimic relevant la Consiliul European de toamnă și, oricum ai lua-o, acesta e un fapt de-a dreptul îngrijorător. Fizic, agenda însăși a Consiliului și specificul acestui gen de summit-uri nici nu i-ar permite vreun balet de luat în seamă. Trebuia să înceapă a lucra la rezolvarea problemei încă de la București. Nu a oferit, însă, indicii că ar fi făcut-o.
Dacă nu ar fi atât de serios totul, vă zic de pe acum că situația în care a ajuns Iohannis ar fi putut lejer sa treacă drept una amuzantă. Pentru că, oricât a vrut el să fie un președinte altfel decât Traian Băsescu, interesul fundamental al țării pe care o reprezintă, în politica externă cel puțin, îl obligă de fapt să îl copieze pe fostul președinte: atât în vorbă, cât și în faptă.
De ce zic asta? Pentru că, la cum evoluează lucrurile în acest moment, Iohannis nu are alternativă decât să iasă la scenă deschisă și să o spună tranșant: obiectivul-mamă al României este băsesciana axă Washington-Londra-București.
Într-o Europă gemând de interese meschine, pentru România relația cu America va trebui să fie sfântă.
Orice altă alegere îl va plasa pe Iohannis în tabăra pe care istoria o va judeca cel mai aspru. Și nici prezentul n-ar avea de ce să fie îngăduitor cu el.
Când prin vocea lui Juncker ți se spune clar să încălzești relația cu Rusia și să o răcești pe cea cu SUA, n-ai voie să te rezumi la a spune că e surprinzător și că-l întrebi tu peste o săptămână ce a vrut, totuși, să spună.
N-ai voie!
