Dacă ar fi să extindem azi raţionamentul expus anul trecut de Liviu Dragnea, înseamnă că România mai are de aşteptat până se va rupe cu adevărat de comunism, din moment ce Curtea Constituţională a respins, cu unanimitatea de voturi, legea descentralizării.
O lege pe care Dragnea a construit-o lipind pur şi simplu colţurile de şerveţel pe care fiecare baron de la judeţ i le-a trimis în plic la Bucureşti, iar Ponta a trecut-o prin asumare guvernamentală de răspundere (în 19 noiembrie), în condiţiile în care USL deţine în Parlament o majoritate pentru care premierul român nu ar fi avut nevoie de artificii şi pentru care sigur a fost felicitat de omologul său chinez.
Soarta acestui proiect megaloman şi iresponsabil al USL, care dacă nu ar fi fost declarat neconstituţional de către CCR ar fi dat o nouă dimensiune procesului de enclavizare politico-economică a României, spune totul despre importanţa vitală a funcţionării instituţiilor.
Mai ales a celor situate pe ultima linie a frontului de apărare a statului de drept (în spatele frontului mai rămâne doar reţeaua de acorduri şi parteneriate externe ale României, a căror forţă e rodul unor evoluţii organice, care exced priorităţile de moment ale unei armate de politicieni-mercenari, dar care nu garantează că, singure, vor putea bloca la infinit înaintarea trupelor ostile).
Curtea Constituţională, în primul rând, se numără printre membri acestui club select, alături, apoi, de Direcţia Naţională Anticorupţie, Agenţia Naţională de Integritate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Avocatul Poporului şi Consiliul Superior al Magistraturii.
Luaţi chiar speţa de faţă – legea descentralizării concepută de vicepremierul Liviu Dragnea – şi imaginaţi-vă acum ce s-ar fi întâmplat dacă puciul parlamentar din 2012 şi încercările constante de după ar fi reuşit să tragă pe linie moartă Curtea Constituţională.
Cine altcineva s-ar mai fi putut opune eficient tentativei de transformare a României în Bursa la care mafia economico-politică urma să-şi deruleze operaţiunile în perfectă legalitate?
Din fericire, în clipa de faţă trebuie doar să ne imaginăm, CCR dovedind, în realitate, că are încă puterea de a face zadarnice asemenea zbateri cu iz penal. Zbateri la care au pus osul sute de politicieni – premier, parlamentari, miniştri, primari, şefi de consilii judeţene – şi la care a asistat ca mielul dus la abator o întreagă populaţie.
De semnalat că decizia care dă astfel peste cap chiar şi planul de urgenţă al USL (măcar descentralizare, dacă nu s-a putut regionalizare) a fost luată cu fostul senator PSD Toni Greblă în poziţie de judecător la Curtea Constituţională, pe locul rămas liber după plecarea Iuliei Motoc la CEDO.
Toni Greblă, să ne amintim, este acelaşi care în vara lui 2012 a citit în Parlament actul de suspendare a preşedintelui Traian Băsescu, fiind multă vreme unul dintre juriştii de prim-plan ai PSD/USL. În acelaşi timp, nu trebuie scăpat din vedere că domnul Greblă, azi judecător la Curtea Constituţională, s-a înhămat în 2012 la lectura documentului de suspendare după ce instituţia pe care acum o serveşte exprimase un punct de vedere contrar interesului de atunci al partidului său: nu există încălcări constituţionale sau alte fapte de o gravitate similară care să justifice suspendarea şefului statului. Tot anterior, el însuşi se declarase public împotriva demersului anti-prezidenţial al USL, spunând că lipsesc motivele. Ce l-a făcut, mai apoi, să ignore două instanţe de calibru (CCR şi crezul personal), ei bine asta poate face obiectul unei discuţii separate. Şi, apropo, acelaşi domn Greblă se număra la finele anului trecut printre cei care nu criticaseră, nu public cel puţin, legea lui Dragnea privind descentralizarea, dar pe care, măcar ca judecător, a avut bunul simţ să o scoată din circuit.
Am trecut în revistă detaliile de mai sus de dragul adevărului istoric, dar şi pentru a face un tur complet al personalităţii fostului senator PSD Toni Greb lă.
Având în vedere tot acest fond şi dat fiind faptul că fiecare decizie a CCR generează în mod tradiţional dezbateri interminabile în jurul ramificaţiilor politice pe care le-ar avea majoritatea din completul de nouă judecători, respingerea legii descentralizării capătă semnificaţii suplimentare şi face, în acelaşi timp, foarte probabilă exacerbarea sentimentelor anti-democratice în sânul actualei majorităţi parlamentare şi a corpului guvernamental.
În mod cert, neconstituţionalitatea legii descentralizării va fi receptată ca o înfrângere nepermisă pe care nucleul dur al USL (format din baronii locali, politicenii puşcăriabili, politicienii puşcăriaşi, avocaţii acestor ultime două categorii, ca şi cei care ar da o altă orientare strategică României) va încerca să nu o lase nesancţionată.
Mai ales că eşecul are la bază „prostii băsiste” precum funcţionarea independentă a instituţiilor sau respectul pentru legi şi Constituţie.
De văzut rămâne doar ce formă va îmbrăca reacţia celor care văd în dezosarea statului de drept singura sursă posibilă de hrană ce le-ar putea asigura evoluţia.
Mă aştept ca lipsa de scrupule şi de viziune să fie maximă.
Nu e un proces de intenţie, ci o extensie logică care porneşte de la atitudinea pe care USL a avut-o şi pe alte dosare de o însemnătate comparabilă în percepţia nucleului dur pe care l-am descris mai sus. La baza ei stau – cumulat – fapte, semnale, proiecte în diverse stadii de concepţie sau execuţie.
Printre cele mai recente se numără evenimentele din „marţea neagră”, condamnarea şi încarcerea lui Adrian Năstase, ca şi discuţiile neîncheiate pe marginea unei legi a amnistiei şi graţierii.
Dacă cele trei episoade – şi, repet, le-am menţionat numai pe cele mai proaspete – au avut un numitor comun în planul reacţiei la eşec a politicienilor de la putere, ei bine acela a fost unul mare cât casa: înăsprirea atitudinii izolaţioniste a Guvernului şi Parlamentului României.
Din acest punct de vedere, prezenţa timp de două zile în România a adjunctului secretarului de stat al SUA, Victoria Nuland, le-a oferit inamicilor statului de drept de la Bucureşti cea mai bună ocazie de PR.
Profitând de mediatizarea şi caracterul oficial al acestei vizite, emisarii premierului Ponta, ai turnătorului Dan Voiculescu, ai păţitului penal Liviu Dragnea, ai condamnatului penal Adrian Năstase şi ai altora cde teapa lor au orchestrat un atac fără precedent la adresa Americii şi, în particular, la adresa înaltului oficial trimis la locul accidentului de către şeful Departamentului de Stat de la Washington, John Kerry.
Un atac care, din câte am priceput, ar fi fost interpretat, poate şi celebrat, ca unul fără precedent până şi de unele cancelarii mai estice decât cea a României.
Un atac care, condus chiar de la nivel de consilier al prim-ministrului, transmite din ce în ce mai apăsat nu doar frustrările unei puteri politice disperate că nu poate fura în voie, ci o repoziţionare.
O repoziţionare căreia găştile aglomerate la nivel înalt caută să îi dea o dimensiune de orientare strategică.
Cred cu tot mai multă tărie că atunci când oameni politici precum Victor Ponta, Titus Corlăţean sau Gyorgy Frunda vorbesc despre nevoia românilor de a fi trataţi „de la egal la egal”, despre colonialismul UE şi al SUA, lecţiile pe care România nu mai este dispusă să le primească, aroganţa Unchiului Sam, deschiderea către Asia (a se citit China) şi altele asemenea, ei transmit un singur lucru: înţelegerile Bucureştiului cu Washington-ul şi Bruxelles-ul trebuie rediscutate şi, in extenso, staţi liniştiţi, că România are şi alte oferte pentru parteneriate strategice.
Asta, pentru a da contur numai liniilor mari pe care le conţin mesajele de acest tip şi care se regăsesc deopotrivă în retorica actualei puteri, ca şi în acţiunea sa politică (de pildă, încercarea de a impune ca oridine naturală a lucrurilor hazardul legislativ).
Am trimis mai sus numai la nume precum Ponta, Corlăţean sau Frunda pentru că aceşti trei oameni politici sunt nu doar cei mai vizibili pentru opinia publică, dar şi ocupă poziţii care îi fac relevanţi din perspectiva destinatarilor externi.
Nu mă număr printre cei care-şi transpun în scris cu uşurinţă şi în lipsa unei reflecţii consistente suspiciunile cu privire la reversibilitatea orientării strategice a României. Din contră, consider că până la un anumit punct reţinerea devine cea mai bună atitudine, iar asta tocmai pentru că relaţiile internaţionale sunt prin excelenţă o zonă a reglajelor fine.
Sentimentul meu, însă, este că USL nu mai are discernământ în materie de gestionare a relaţiilor externe ale ţării.
Nici nu mai contează că motivele lor ar putea fi doar electorale, strict de natură ideologică sau, mai mult, că ar avea în vedere o schimbare mai largă de paradigmă în sensul instituirii statului-mafiot.
Ceea ce contează este că în ultimul an şi jumătate şi, cu precădere, în ultimele şase luni, puterea de la Bucureşti pare angajată într-un efort necontenit de alterare a legăturilor României cu partenerii care au impulsionat-o să se autodepăşească şi să câştige, pe plan intern şi internaţional, câteva redute care păreau imposibil de atins.
Cum altfel pot fi interpretate momentele care au generat deziluzia, apoi îngrijorarea, iar în final alarma UE şi SUA, în condiţiile în care Victor Ponta şi Titus Corlăţean, de pildă, ştiu foarte bine că în diplomaţie, ca şi în afaceri, încrederea reciprocă valorează mai mult decât un munte de bani?
De exemplu, cum altfel ar putea avea sens atitudinea conflictuală a premierului faţă de America, pe care şi-a asumat-o uneori în mod direct, alteori, ca în cazul declaraţiilor lui Frunda despre Unhiul Sam, prin intermediari.
Şi şeful Guvernului, şi şeful Afacerilor Externe de la Bucureşti sunt conştienţi de faptul că a-ţi bate fie şi numai o oră joc de un partener, îţi va lua apoi ani de zile pentru a-i recâştiga acestuia încrederea.
Or, după ce liderii USL au tulburat în 2012 şi 2013 relaţia României cu Germania, coborând până într-acolo încât l-au ridiculizat pe cancelarul acestei ţări, aplică acum scenariul şi cu SUA, pierzând din vedere că politica externă a unei ţări produce efecte pe termen lung; că factura va fi decontată şi generaţiei care le va urma.
Prin urmare, date fiind costurile uriaşe pe care le prespune refacerea numelui pe plan internaţional, de ce am crede ca naivii că, prin poziţionările lor din ultimul an şi jumătate, Ponta&Co. nu au în vedere decât un joc benign care să-i proiecteze în ochii electoratului lor ceva mai macho decât sunt?
De ce aş crede eu că premierul român a aşternut cu mâinile lui covorul roşu pentru omologul chinez tot aşa, doar pentru a fi sorbit din ochi de un electorat care, vezi Doamne, se îmbată uşor când vede tigrul regional în libertate?
Repet, de ce aş crede toate astea şi multe altele din câte s-au petrecut cu politica noastră externă, în condiţiile în care, pe de altă parte, sunt cât se poate de conştient că pentru a repara ceea ce s-a stricat în acest scop voi plăti, inlcusiv eu, cu vârf şi îndesat?
Îndrăznesc, de aceea, să anticipez că anul electoral 2014 va avea câteva mize pe care, dacă nu le vom aborda sub aspectul tuturor nuanţelor lor, nu le vom mai putea controla nicicum.
P.S.: Cum poate fi descrisă mai poetic anormalitatea politică din România lui ianuarie 2013 decât prin întrebarea de un realism care te încovoaie: de unde, fraţilor, ne scrie premierul României pe Facebook? Nu uitaţi, când un om politic se joacă cu societatea în halul în care o face acum Victor Ponta, a spera că respectivul e animat de bune intenţii, sună la fel de sănătos pe cât aş fi eu, Laurenţiu Mihu, dacă aş jura pe Biblie că sunt omul pe care l-aţi votat ca preşedinte.