Guvernul Dacian Cioloș trebuie să renunțe rapid la falsa pretenție de „guvern tehnocrat” și să își asume un program de reforme politice și administrative care să scoată țara din blocajul actual și din falimentul moral al guvernării USL/PSD. Ca să reușească să adopte aceste reforme va trebui să intre într-o luptă la baionetă cu Parlamentul și cu partidele și, de aceea, trebuie să fie pregătit să fie răsturnat în orice moment de majoritatea coruptă din Parlament.
Chiar dacă este un guvern format în marea sa majoritate din tehnicieni neafiliați politic, guvernul Cioloș nu este un guvern tehnocrat în sensul de guvern provizoriu care să administreze treburile curente ale țării până la următoarele alegeri. Ar fi putut fi, dar în mod evident nu este așa ceva de vreme ce și-a asumat o platformă de guvernare și un program de reforme pe care dorește să le introducă și să le adopte în acest an care a rămas până la alegerile legislative. Orice program de reforme presupune o asumare politică a acestora și este susceptibil, ca atare, să primească o ripostă politică din partea opoziției. Situația din România este paradoxală: Deși a trecut cu o majoritate confortabilă în Parlament, guvernul Cioloș trebuie să asume ca premisă faptul că aceeași majoritate care l-a votat se află în opoziție cu reformele pe care dorește să le introducă. Altfel spus, guvernul Cioloș trebuie să acționeze din principiu ca și cum majoritatea parlamentară îi este ostilă. Guvernul trebuie să asume că majoritatea covârșitoare a partidelor din Parlament vor respinge reformele electorale care să ducă la o mai mare reprezentativitate și responsabilitate politică și reformele administrative care vor urmări să introducă criterii de integritate și competență și care să taie cordonul ombilical ce leagă partidele de sursele de bani publici și de sinecuri lucrative și una din principalele surse de corupție din România.
Ce poate face guvernul în acest caz? Este inutil și contraproductiv să ne așteptăm în acest moment la o revelație din partea PSD și PNL că vor descoperi calea modernizării și europenizării României și ca atare, vor decide spontan să se reformeze. Mai degrabă, va trebui să ne așteptăm să pună în practică șantajul lui Liviu Dragnea, care a amenințat guvernul încă dinaintea votului de învestitură cu moțiunea de cenzură în cazul în care actualul cabinet depășește limitele fixate de PSD. Dar această amenințare nu este decât un bluff, o cacealma găunoasă iar Cioloș va trebui să „plătească cu sec”. Cu alte cuvinte, să fie pregătit să își susțină proiectele de reformă cu demisia pe masă sau, tehnic, prin asumarea răspunderii în Parlament. În felul acesta, povara răspunderii pentru o eventuală criză va cădea exact acolo unde se află, adică pe umerii unor partide compromise politic și moral de corupție și incompetență. Să vedem dacă le va da mâna domnilor Dragnea, Gorghiu sau Blaga să intre în alegeri cu acest stigmat asupra lor.
Anticipăm că se vor ridica obiecții privind „legitimitatea democratică” a unui guvern care își asumă un program politic de reformă precum și „constituționalitatea” acestora. Vom auzi, din nou acuzații de dictatură venite din partea partidelor și a grupurilor de interese pe care le reprezintă. În parte, acestor obiecții le-a răspuns deja prim-ministrul care a subliniat de mai multe ori că guvernul pe care îl conduce are exact atâta legitimitate cu câtă a fost învestit de Parlamentul ales democratic. În momentul în care Parlamentul va decide că reformele nu sunt acceptabile atunci nu are decât să îi retragă încrederea. Dar dacă va fi vorba de reforme evident benefice pentru România adoptate de un guvern care nu se agață de Putere și Parlamentul va doborî totuși guvernul, atunci românii vor avea dovada supremă că țara este prizoniera unui sistem transpartinic și reacționar toxic pentru cetățean și pentru societate deopotrivă și vor mătura vechile partide de pe scenă.
Pentru coerența guvernării și propria credibilitate guvernul Cioloș va trebui să renunțe, așadar, cât mai repede la titulatura de „guvern tehnocrat”. Dacă ar fi făcut-o, ar fi evitat, de exemplu, un moment neplăcut cum a fost cel al audierii Cristinei Guseth pentru portofoliul Justiției. Spre deosebire de mulți alți comentatori, nu credem că ar fi fost ceva în neregulă cu această nominalizare dacă ea ar fi fost asumată politic. Altfel spus, dacă Cioloș ar fi admis că are o agendă politică, Guseth n-avea decât să susțină la audierile din Comisia parlamentară că își propune să pună în aplicare toate reformele asumate prin Mecanismul de Verificare și Cooperare și recomandările Comisiei Europene în privința reformei Justiției și combaterea corupției cu tot ceea ce înseamnă acest lucru din punct de vedere legislativ și instituțional atât în privința propunerilor de procurori cât și în privința aplicării confiscării extinse și reforma achizțiilor publice, lista reformelor urmând să fie elaborată împreună cu experți români și europeni. Și cu asta basta, parlamentarii n-aveau decât să voteze un astfel de program sau nu. În schimb, Guseth a fost vulnerabilizată, prin faptul că nu avea studii juridice, de pretenția că acesta este un guvern tehnocrat, pentru că evident nu poți avea un guvern de tehnocrați cu miniștri care nu stăpânesc din punct de vedere tehnic domeniul pe care sunt chemați să îl coordoneze, dar poți avea un foarte bun ministru politic. În acest fel, guvernul a rămas fără o persoană despre care știm că era dedicată reformelor și a dat câștig de cauză unui sistem închis, de castă, care a reacționat virulent împotriva unuia pe care nu îl percepeau drept al lor.
Dacian Cioloș, nici președintele Iohannis, care evident susține guvernul și programul său vor trebui să ridice miza în așteptarea unei confruntări inevitabile cu partidele și, implicit, cu Parlamentul pe care acestea îl controlează, și să folosească legitimitatea morală pe care le-o conferă populația pentru a forța reformele care să facă din România o țară mai democratică, mai dreaptă și mai europeană pentru că, atlfel, ratăm din nou o șansă istorică unică pentru nu se știe câte decenii de acum înainte.
