Din doi în doi ani, gala decernării premiilor Academiei Europene de Film revine “acasă”, la Berlin, orașul unde își are sediul organizația. Ajunsă la cea de-a XXVIII-a ediție, gala de anul acesta, care a fost cea mai mare de până acum – cel puțin ca număr de invitați – nu a reușit să impresioneze ca în alți ani. Sir Michael Caine și Charlotte Rampling, așezați pe primul rând – lângă Wim Wenders, președintele Academiei și soția sa, au reușit totuși să “salveze” evenimentul.
Cel mai de apreciat lucru al galei este că an de an Academia nu face diferențe între nominalizați, cineaștii invitați, membri și jurnaliști, toți împărțind același hotel, nu cum se întâmplă la alte festivaluri unde există o barieră între cineaști și jurnaliști, nu cumva să obții vreo declarație sau să iei un interviu în lift! Așa se întâmplă că în seara dinaintea premiilor te întâlnești la lifturi de o parte din echipa “Tinerețe/Youth” în frunte cu regizorul Paolo Sorrentino, ieși din lifturi și dai de Laia Costa, tânăra actriță din pelicula-experiment “Victoria” (filmul care a fost tras dintr-o singură dublă… de numai 138 de minute) cu care mă mai întâlnisem la aeroport în dimineața aceleași zile, eu cu ochii cârpiți de somn după numai trei ore dormite, ea cu jet-lag după cele aproape 10 ore zburate de la Miami la Berlin.
Puțin mai târziu, în timp ce povesteam cu Ana Ularu în lobby despre cariera ei în cinematografia americană (detalii într-un material separat), trece pe lângă noi – spre bar – Charlotte Rampling. La întoarcere, Ana se ridică să o salute apoi continuăm în trei o scurtă discuție despre ce se întâmplă la Berlin, despre România… “Am filmat în România, știți… Prin ‘93, cu Nae Caranfil…” ne spune Rampling fără a ne da impresia că are nevoie de ceva timp să-și aducă aminte de toate acestea. După after party dai de regizorul Roy Anderson în lift, care, cu o statuetă în mână, râde cu gura până la urechi zicând “am multă treabă în seara asta”!
Caine, primul premiu european după 50 de ani
“În această seară sunt nominalizat pentru cel mai bun actor, și când ești nominalizat în principiu te duci la gală, dar te duci nervos și îți spui că o să aplauzi pe altcineva și că ai bătut atăta drum pentru nimic. Mai ales când trebuie să mergi la Los Angeles, ceea ce înseamnă un zbor de 11 ore. Și am făcut asta de patru ori! ”, a spus Sir Michael Caine în discursul de acceptare al premiului onorific al Președintelui și al Bordului Academiei (n.a. – Caine a avut în total șase nominalizări la Oscar pentru cel mai bun actor, câștigând de două ori).
“Este primul meu premiu european, iar acum sunt și mai nervos că nu voi câștiga premiul pentru cel mai bun actor” a continuat actorul în aplauzele sălii. O oră mai târziu, i se citea pe față uimirea când și-a auzit numele rostit a doua oară, chiar la categoria la care îi era frică că va aplauda pe altcineva – actorul european al anului, pentru rolul din “Tinerețe/Youth” al italianului Paolo Sorrentino.
“Au trecut 50 de ani fără să câștig nici măcar un premiu în Europa și am luat două în această seară”, a glumit Sir Michael Cane spre amuzamentul general al audienței din imensa sală Haus der Berliner Festspiele în discursul de acceptare al celui de-al doilea premiu. Iar a treia oară când a urcat pe scenă, atunci când “Tinerețe” a fost anunțat ca fiind filmul european al anului, a stârnit noi hohote de râs din partea sălii: “Mulțumesc pentru rol”, a spus uitându-se către regizor, “data viitoare voi cere mai mulți bani”!
“To Rample” la Berlin
Prezentatorul acestei ediții a spus în introducerea momentului oferirii premiului pentru întreaga carieră că urmează să urce pe scenă singura actriță al cărei nume este un verb – “to rample”, care în termeni urbani înseamnă o femeie care ajută un bărbat într-o manieră sexuală evazivă și rece. Glumița a reușit să zmulgă doar o jumătate de zâmbet de la cea vizată – Charlotte Rampling – care a fost mult mai impreionată de următorul discurs. Emoționat și cu mâinile tremurânde regizorul francez Francois Ozon a despăturit o foaie A4 mototolită pe care își notase discursul de acordare a premiului. “Tu ești cea mai importantă actriță din viața mea!” a spus acesta, în timp ce ochii actriței erau vădit umeziți. Rampling a urcat zâmbitoare pe scenă și-a luat statueta și apoi, uitându-se cu un ochi către sală, “Ești cireașa de pe tort! Nu știam că vine. Francois este o mare parte din viața mea!”.
Nu știu cum a reușit Academia să-l facă pe Ozon invizibil (sau poate că a stat la hotelul de vis-a-vis, cine știe), pentru că nu l-am zărit deloc în cele două zile pline dinaintea decernării premiilor, iar Rampling era peste tot – mai tot timpul în lobby – când nu dădea interviuri, dar ne bucurăm că actrița nu a știut ce urma să se întâmple.
La interviul acordat în exclusivitate pentru România, Rampling îmi spunea că Francois Ozon este unul dintre cei mai importanți regizori europeni, dar și unul foarte drag ei și unul pentru care ar juca și fără a fi plătită. “Bine, nu i-am spus asta lui niciodată…”, a zâmbit ea complice, ca și cum m-ar fi rugat să nu îi spun cineastului francez.
Legătura dintre cei doi este foarte strânsă, Ozon fiind considerat cel care a relansat-o pe Rampling după o perioadă în care actrița intrase într-un con de umbră. Din 2000 și până acum cei doi au realizat patru filme împreună: Under the Sand (2000), Swimming Pool (2003), Angel (2007) și Young & Beautiful (2013).
"La începutul anilor '70, am traversat Canalul Mânecii, pentru că doream să îmi unesc forţele cu Europa. L-am cunoscut pe Francois Ozon când aveam 50 de ani şi acel lucru mi-a confirmat acea credinţă interioară pe care o aveam, în căutarea mea de cooperare cu cinematografia europeană. Avem mare nevoie ca Europa să continue să îşi exprime această voce extraordinară pe care o are", a mai spus celebra actriţă la gala premiilor Academiei Europene de Film.
I-am readus aminte de faptul că Berlinul este un oraș de care este legat și numele tatălui ei, care a câștigat o medalie de aur la Jocurile Olimpice din 1936 și a avut o tresărire. “Știi, eu cred în coincidențe. Sunt două lumi, cea de atunci și cea de acum, care se unesc și care comunică între ele mereu”, spune ridicând mâinile în aer și mimând o contopire a două jumătăți de glob. Pentru Rampling anul se încheie într-un ton pozitiv tot la Berlin, unde a și început cu un Urs de Argint pentru cea mai bună actriță în pelicula “45 de ani/45 Years”.
Pentru aceași prestație, la gala Academiei a câștigat al doilea premiu, de cea mai bună actriță europeană a anului. “Nu am cuvinte”, a declarat ea vădit luată prin surprindere de acordarea premiului (la fel cum fusese și Michael Caine câteva minute mai devreme). “Nu pot exprima bucuria de a experimenta viața și de a o transpune în film”.
Paolo Sorrentino, urmașul lui Michael Haneke
“Dacă a venit Sorrentino, e clar că ia ceva”, comentau unii jurnaliști la centrul de presă, și pe bună dreptate, pentru că a devenit o obișnuință ca marele staruri ale cinematografului european să fie prezente la eveniment numai dacă erau siguri-siguri că vor pleca acasă cu măcar o statuetă. Iar Sorrentino a venit cu al său film “Tinerețe/Youth” și a luat chiar tot ce era mai bun de luat: premiul pentru cel mai bun actor în rol principal (Sir Michael Caine), cel pentru cel mai bun regizor (Sorrentino) și marele premiu – filmul european al anului. A pierdut la două dintre cele cinci categorii la care a fost nominalizat pentru cel mai bun scenariu al anului (pierdut în fața cuplului grec Yorgos Lanthimos și Efthimis Filippou care au semnat scenariul pentru “Homarul/The Lobster”) și pentru cea mai bună actriță, unde Rachel Weisz nu avea nici o șansă împotriva veteranei Charlotte Rampling.
“Tinerețe/Youth” are în centrul său povestea unui dirijor retras din activitate, interpretat de Michael Caine, care meditează asupra dificultăţilor vârstei a treia, în timp ce petrece o vacanţă într-o staţiune de lux din Elveţia, alături de un bun prieten al său, interpretat de Harvey Keitel.
În 2012, se făceau glume pe seama regizorului austriac Michael Haneke, pe care dacă îl vedeai pe o listă a Academiei Europene de Film cu mai mult de trei nominalizări era clar că venea ca să ia cam tot ce era bun de luat – mă refer evident, la categoriile principale. Asta pentru că în 2009 cu “Panglica albă” a luat nici mai mult nici mai puțin de cinci premii la Cannes – incluzând marele premiu, Palme d'Or – precum și câteva statuete ale Academiei Europene de Film, iar în 2012 cu “Amour”, istoria s-a repetat. dacă la Haneke a fost nevoie de trei ani pentru a recidiva, mai tânărul Sorrentino se impune cu un nou record, la numai doi ani. În 2013, regizorul italian câștiga cu “La Grande Bellezza” patru statuete (din cinci nominalizări), pentru cel mai bun regizor, cel mai bun actor, cel mai bun editor și marele premiu pentru filmul european al anului. Este adevărat că mai are până să-l ajungă pe Haneke, dar – după cum comentau unii critici sâmbătă seara – “are foarte mare potențial să-l depășească”.
Fără o agendă “politică” sau “economică”
Un lucru s-a remarcat sigur anul acesta: calitatea tehnică a galei, una cu mai multe efecte speciale audio-video, dar care – din păcate – nu au putut compensa lipsa unui fir narativ al evenimentului. Dacă în ultimii șase ani, excepție făcând gala de anul trecut de la Riga – prezentatoare a fost comedianta germană Anke Engelke care reușea să facă glumă după glumă (unele nu neapărat amuzante!), anul acesta amfitrionul serii … nu a reușit să fie amuzat nici măcar atunci când a dat citire unor comentarii publicate Facebook sau Twitter de publicul german care a putut urmări gala în direct, la televizor.
În plus, parcă și discursurile de anul acesta au fost mai anoste, atât cele ale invitaților aflați la Berlin pentru a anunța un premiu, cât și al câștigătorilor însăși. În anii trecuți, la finalul evenimentului puteai măcar sesiza o “agendă” (nu impusă de organizatori). De exemplu, în 2011, tot la Berlin se făceau glume cu tentă politică, mai ales pe axa Sarkozy – Merkel – Berlusconi. Doi ani mai târziu, în 2013, tot în capitala Germaniei nu se mai făceau glume, dar se discuta serios despre starea cinematografiei europene și cum aceasta are nevoie de mai mulți bani pentru a putea concura direct cu blockbusterele americane care închit zeci sau sute de milioane de dolari pentru producție și marketing.
Anul acesta, nu am avut de nici unele, cum notam la începutul acestei corespondențe – totul fiind un pic anost. Agnieszka Holland, președinta board-ului Academiei europene (funcție “inventată” anul trecut și ușor discutabilă), a încercat să scuze “exodul” europenilor către America (unde, să o spunem fără a ne ascunde în spatele camerei, încasările actorilor sunt un mic procent din ce se încasează pentru un rol într-o producție europeană). “Chiar dacă unii din noi călătorim dincolo de Atlantic, pe coasta Pacificului, inima noastră este tot aici, în Europa”. La finalul galei, când au urcat pe scenă o parte din echipa “Tinerețe”, unul dintre producătorii filmului a ținut să menționeze că este vorba de o co-producție și că “toți cei prezenți aici ar trebui să muncim pentru a facilita realizarea de coproducții europene – de filme de artă, de documentare, dar mai ales de filme mainstream, pentru publicul larg”. Același lucru î-l spunea și Ada Solomon, în urmă cu doi ani, tot la Berlin, atunci când a primit premiul de co-producătorul european al anului. Solomon spus atunci că acest premiu nu este un premiu numai pentru munca sa, ci pentru munca “tuturor oamenilor şi tututor co-producătorilor cu care am lucrat, cu care am împărţit aceleaşi idealuri, care au crezut în visele mele şi le-au transformat în realitate”.
Un Waltz prea bun pentru Europa
Academia anunța cu câteva săptămâni înainte o serie de premii pentru care există diverse jurii separate față de marele juriu format din aproape 3000 de cineaști, critici de film și jurnaliști – toți membri ai organizației. Menirea acestor premii este, dincolo de a onora o serie de personalități importante ale cinematografiei europene, să fie un “magnet” pentru cei care primesc invitații la gală.
Lista de anul acesta l-a cuprins, pe lângă Sir Michael Caine și Charlote Rampling (la centrul de presă se comenta că aceștia erau suficienți pentru o ediție!) și pe austro-german Christoph Waltz, cunoscut publicului mai ales din producțiile americane “Inglorious Bastards” și “Django Unchained”, ambele în regia lui Quentin Tarantino. Însă, spre stupoare presei – să-i fi văzut pe jurnaliștii germani! – Waltz a refuzat orice interviu pentru presa europeană, gurile rele bârfind pe la colțuri că a acceptat un interviu plătit pentru presa de peste ocean. Însă, dincolo de asta, Waltz a venit la gală cu o expresie care mai degrabă se potrivea la o înmormântare, nicidecum la un eveniment unde urma să i se decerneze un premiu pentru rolul jucat în promovarea cinematografiei europene la nivel mondial. “Parcă a fost obligat să vină… Dar după două Oscaruri premiul ăsta poate nu-l încântă la fel de mult”, îmi spunea jurnalistul olandez de lângă mine. Cu toate acestea Waltz nu a putut scăpa de covorul roșu – erau două mari intrări principale, cea pentru invitații ce urmau să asiste la ceremonie în amfiteatrul berlinez și cea de-a doua pentru presă. Pe covoriul roșu a dat câteva autografe, a stat de vorbă cu reporterii ZDF, Arte și ARD (toate televiziuni austro-germane) și a mers mai departe.
La momentul introducerii premiului, Waltz avea o privire de “fier” (ați văzut-o în majoritatea filmelor în care a apărut!) și în plus, ca bonus, era încruntat. “Singurul cineast care a colaborat atât cu Lars von Trier, cât și cu Lady Gaga și a supraviețuit amândurora”, spunea prezentatorul galei spre amuzamentul sălii care a izbucnit în râs în timp ce Waltz avea aceași privire înghețată. Discursul de acceptare scurt și singura dată când actorului i s-au putut citi emoțiile – “Sunt onorat peste puterea mea de a exprima asta în cuvinte”.
România reprezentată, dar fără premii
Pelicula "Aferim!" a fost nominalizată pentru cel mai bun scenariu, semnat de Florin Lăzărescu (prezent în sală) și Radu Jude, acesta din urmă fiind și regizorul filmului. Un premiu ar fi însemnat încheierea unei perioade plină de premii, perioadă începută tot la Berlin, cu un Urs de Argint pentru cea mai bună regie. Însă, românii au pierdut în fața cuplului grec Yorgos Lanthimos și Efthimis Filippou pentru "Homarul/The Lobster", considerat favorit pentru câștigarea statuetei, atât de criticii prezenți la Berlin, cât și de specialiștii din industrie.
Ce-a de-a doua nominalizare românească a fost "Toto și surorile lui", documentarul ancorat în realitatea dură a Ferentariului ce poartă semnătura regizorului Alexander Nanau.
La întâlnirea cu regizorul, avută în cursul după amiezii dinaintea galei, acesta spunea că nominalizarea este foarte importantă și își arăta încântarea față de succesul pe care acest film românesc, un documentar pe deasupra, a fost foarte bine primit nu numai acasă, dar și în străinătate. Ca exemplu, Nanău îmi spunea că în ianuarie pelicula are premiera în Franța unde distribuitorul a transmis nu mai puțin de 40 de copii către cinematografe.
Documentarul rcâștigător a fost "Amy", pelicula despre celebra cântăreață britanică Amy Winehouse regizat de Asif Kapadia.
