Revoluţia care a dus la căderea regimului comunist a izbucnit, în Bucureşti, pe 21 decembrie 1989. Astfel, după ce Nicolae Ceauşescu a fugit, puterea a rămas, pentru o scurtă perioadă, în mânilie poporului. Cu toate acestea, după 26 de ani, mulţi vinovaţi au rămas nepedepsiţi, potrivit Mediafax.
Manifestațiile începute la Timișoara, în 15 decembrie 1989, ca răspuns la încercarea guvernului de a-l evacua pe pastorul reformat László Tőkés, însoțite de o reprimare sângeroasă, dar și de declararea orașului liber de comunism, în 20 decembrie 1989, și-au găsit ecoul la București în 21 decembrie.
Într-un discurs televizat, Ceaușescu, întors din Iran în 20 decembrie 1989, îi etichetează pe cei de la Timișoara drept dușmani ai revoluției socialiste. Pentru a doua zi, convoacă o mare adunare populară menită să exprime sprijinul populației față de conducerea de partid și de stat, în fața Comitetului Central. De la balconul CC, în vremea prânzului, Ceaușescu se adresează mulțimii evocând realizările revoluției socialiste și ale „societății socialiste multilateral dezvoltate” din România, însă reacția mulțimii nu este cea așteptată. Este aplaudat doar în primele rânduri.
La un moment dat se aude o explozie, despre care se știe acum că a fost provocată de un grup de timișoreni veniți la București, și mulțimea începe să se agite. „Alo! Alo! Alo! Tovarăşi, aşezaţi-vă liniştiţi la locurile voastre!”, încearcă Ceaușescu să îi potolească pe oamenii care începuseră să se împrăștie, aruncând pe jos steagurile și pancartele cu lozinci. Încep în schimb să se audă alte lozinci, precum: „Jos dictatorul!”, „Moarte criminalului!”, Noi suntem poporul, jos cu dictatorul!”, „Jos Ceauşescu!“, „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!“.
Imaginea lui Ceauşescu din acel moment – cu figura schimonosită de mirare şi frică, cu buzele încercând fără succes să articuleze câteva cuvinte şi cu mâna dreaptă ridicată – a fost transmisă în foarte scurt timp la televiziunile din toată lumea. Cu această imagine se întrerupea transmisia în direct a Televiziunii Române. După o scurtă pauză, Televiziunea şi-a reluat transmisia, continuând ca şi cum nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat, cu câteva imagini de închidere grăbită a marii adunări populare din Capitală. Înainte de a se retrage în sediul CC, Ceaușescu promite creșterea salariilor cu 100 de lei.
Între timp, participanții la adunare se regrupaseră la Universitate. La Intercontinental a fost improvizată o baricadă din mese şi scaune. Tot mai mulți oameni ies în stradă ocupând tot centrul Capitalei, din Piața Rosetti până în Piața Mihail Kogălniceanu și de la Romană până la Unirii. Apar și steagurile naționale cu stema comunistă tăiată și începe să se cânte „Deșteaptă-te române”, interzis în timpul regimului comunist.
Ceaușescu cere mobilizarea tuturor forțelor armate pentru lichidarea manifestației. Spre seară începe represiunea, coordonată de ministrul Apărării Naționale Vasile Milea, care va dura până a doua zi. Sunt detașați soldați, tancuri, TAB-uri, ofițeri ai Unității Speciale de Lupta Antiteroristă (USLA) și ofițeri de Securitate îmbrăcați în haine civile. Se trăgea asupra mulțimii de pe clădiri, străzi laterale și din tancuri. Au fost oameni împușcați, înjunghiați, striviți de vehiculele armatei. Alții erau bătuți și reținuți de milițieni, fiind duși la Jilava. Baricada de la Inter a fost spulberată după miezul nopții. Măcelul a continuat până la 3.00 dimineața, când nu mai era nimeni pe stradă. Caldarâmul a fost spălat de sânge de mașinile pompierilor și Salubrității. În acea noapte au fost omorâți 49 de oameni, aproximativ 500 răniți și peste 1.000 reținuți și duși la Jilava.
Vestea celor petrecute în timpul nopții în centrul Bucureștiului ajunge la primele ore ale dimineții la muncitorii de pe marile platforme industriale din jurul orașului, spre care s-au îndreptat supraviețuitorii măcelului.
La ora 7.00 dimineața, zeci de mii de muncitori din Militari, Pipera, de la Uzinele „23 August” şi Republica se îndreptau spre centrul orașului, purtând steaguri fără stemă. Barajele instalate pentru a împiedica accesul în Piaţa Universităţii şi în Piaţa Palatului s-au dovedit inutile. Două ore mai târziu, Piaţa Universităţii era plină de demonstranţi, cu care începuseră să fraternizeze și forțele armate.
În jurul orei 9.30, Vasile Milea s-a sinucis, fiind numit ministru al apărării Victor Stănculescu. S-a instituit starea de necesitate în întreaga ţară, care interzicea întrunirea în grupuri mai mari de cinci persoane. La acea oră, în centrul Bucureştiului se aflau peste 100.000 de oameni. În jurul orei 11.30, Ceaușescu a luat o portavoce și a încercat să se adreseze mulțumii de la balconul Comitetului Central, dar a fost întâmpinat cu un val de dezaprobare și furie. Din elicoptere erau împărțite manifeste în care li se spunea oamenilor că este o diversiune și li se cerea să nu se lase manipulați și să meargă acasă.
Manifestanţii care au ocupat piaţa din faţa Comitetului Central au forţat uşile masive ale clădirii şi au escaladat balconul. Nicolae şi Elena Ceauşescu s-au refugiat pe acoperişul clădirii, unde erau aşteptaţi de un elicopter. După fuga dictatorului, manifestanţii au ocupat atât Comitetul Central, cât şi sediul televiziunii publice, în jurul orei 12.30, acesta fiind considerat momentul victoriei Revoluţiei.
În jurul orei 12.50, Televiziunea Română își reia emisia. Mircea Dinescu și Ion Caramitru apar în fruntea unui grup de revoluționari, anunțând fuga dictatorului. În majoritatea localităților din România se declanșează atunci manifestații spontane de protest față de regimul ceaușist și de solidarizare cu revoluția.
După ora 14.00, sosește la Televiziune și Ion Iliescu. Petre Roman citește de pe balconul CC al PCR Declarația în trei puncte a Frontului Unității Poporului, care este citită în jurul orei 15.00 și la Televiziune. În jurul lui Iliescu se formează un grup care se deplasează la sediul CC, unde sunt rostite discursuri. Se întorc apoi la Televiziune, iar în jurul orei 23.00 este anunțată constituirea Consiliului Frontului Salvării Naționale, ca noul organ al puterii.
Din seara zilei de 22 decembrie, starea de euforie generală a fost înlocuită de haos, odată cu atacarea cu focuri de armă a unor instituţii publice de către indivizi necunoscuţi, numiţi generic „terorişti”. Populația și armata sunt chemate să apere cuceririle revoluției. Ion Iliescu personal, prin televiziune și radio, a făcut apel la populație să iasă din nou pe străzi pentru reușita revoluției. Este din nou deschis focul asupra mulțimii și sunt atacate Piața Universității, Piața Platului, Televiziunea, Radioul, sediile companiei de telefoane, Casa Scânteii, oficii poștale aeroporturile Otopeni și Băneasa, spitale și Ministerul Apărării. În noaptea de 22 spre 23 decembrie, jurnalistul francez Jean-Louis Calderon moare călcat de un tanc în Piața Palatului.
Sunt transmise informații neverificate, contradictorii, care creează o stare de psihoză generală. Astfel, la Aeroportul Otopeni sunt trimise întăriri, dar apărătorii cred că sunt atacați și deschid focul asupra lor, omorând în jur de 50 de militari.
Pierderile de vieți omenești pe fondul dezinformărilor alimentate de mesaje difuzate oficial și zvonuri privind așa-zisele acțiuni ale teroriștilor continuă și în următoarele două zile. S-au distribuit arme multor civili pentru a acționa în colaborare cu forțele armate. Grupuri de soldați și civili trăgeau haotic oricând se auzea un foc de armă răzleț, dar și la orice mișcare suspectă, precum deschiderea unei ferestre sau chiar mișcarea unei perdele.
Războiul de stradă cu inamici a căror identitate rămâne şi astăzi, cel puţin în parte, necunoscută s-a încheiat în 25 decembrie, când Nicolae și Elena Ceauşescu, prinşi la Târgovişte, au fost executaţi în urma unui proces sumar judecat de un tribunal militar.
Potrivit statisticilor Ministerului Sănătății, dacă până pe 22 decembrie în momentul fugii soților Ceaușescu s-au înregistrat în București 49 de morți și 599 de răniți, ulterior au fost omorâți 515 oameni și răniți alți 1.162. În țară au fost 1.104 morți și 3.321 răniți, dintre care pe 22 decembrie la amiază erau 126 morți și 1.107 răniți.
În 14 octombrie, procurorii militari din Parchetul instanţei supreme au clasat dosarul Revoluţiei din decembrie 1989, în care au fost făcute cercetări privind 709 morţi, 2.198 de răniţi, dintre care 1.855 împuşcaţi, şi 924 de reţinuţi, PICCJ precizând că pentru unele fapte există condamnări în alte cauze.
Peste 280 de plângeri au fost înregistrate la Parchetul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (PICCJ) după decizia de clasare a dosarului Revoluţiei, 81 dintre acestea fiind respinse ca neîntemeiate, inadmisibile sau tardive, au precizat pentru MEDIAFAX, la începutul lunii decembrie, reprezentanţi ai PICCJ.
Cercetarea în dosarul Revoluţiei a fost făcută distinct pentru perioadele 16-22 decembrie 1989 şi după 22 decembrie 1989, având în vedre particularităţile diferite, preciza PICCJ.
Astfel, anchetatorii au stabilit că perioada 16-22 decembrie 1989, până la plecarea fostului preşedinte Nicolae Ceauşescu din clădirea Comitetului Central al Partidului Comunist Român, a fost caracterizată de acţiuni violente de reprimare a manifestaţiilor anticomuniste şi antidictatoriale din municipiile Timişoara, Cluj şi Bucureşti, respectiv de măsuri de împiedicare a extinderii acţiunilor de protest în celelalte localităţi ale ţării.
„Folosindu-se de pârghiile puterii absolute pe care o deţinea în partid şi în stat, Nicolae Ceauşescu, cu aprobarea Comitetului Politic Executiv al Partidului Comunist Român, a acţionat, încă de la început, pentru reprimarea brutală a manifestaţiilor, dispunând implicarea unor forţe supranumerice şi eterogene, aparţinând miliţiei, securităţii şi armatei. În baza deciziilor şi ordinelor primite de la nivel central, conducerea politică şi militară locală, sub directa coordonare a unor factori de conducere politică şi militară de la nivel central, a luat măsuri pentru punerea în executare a acţiunii de reprimare şi a ordonat intervenţia forţele de ordine, care a avut ca rezultat uciderea, rănirea prin împuşcare, vătămarea corporală şi reţinerea unui număr mare de persoane”, potrivit procurorilor militari din PICCJ.
În ceea ce priveşte reprimarea violentă a manifestanţilor, în perioada 16-22 decembrie 1989, procurorii au constatat însă că persoanele cu funcţii de conducere şi execuţie, politice şi militare, de la nivel central şi local, care au fost implicate în organizarea, conducerea, coordonarea şi punerea în executare a măsurilor au fost judecate şi condamnate definitiv, „existând în cauză autoritate de lucru judecat”.
Raportat la perioada din 22 decembrie şi până la sfârşitul anului 1989, procurorii militari au reţinut, în ordonanţa de clasare a dosarului Revoluţiei că aceasta a fost caracterizată „prin vid de putere, stare de confuzie, panică şi haos”.
„Dacă până la momentul în care fostul preşedinte Nicolae Ceauşescu a părăsit sediul C.C. al P.C.R., forţele de ordine au acţionat, în baza ordinelor şi măsurilor dispuse de factorii politici şi militari, împotriva manifestanţilor care demonstrau pentru înlăturarea regimului comunist, libertate şi democraţie, după acest moment, în condiţiile în care euforia generală privind victoria revoluţiei a fost urmată în scurt timp de o stare de teamă privind posibilitatea revenirii lui Nicolae Ceauşescu la conducerea ţării, cu ajutorul unor forţe fidele, nu a mai existat o acţiune a organelor statului împotriva manifestanţilor ci o acţiune comună îndreptată, conform percepţiei create, împotriva unor elemente contrarevoluţionare, care acţionau împotriva voinţei întregii populaţii”, au mai stabilit procurorii militari din PICCJ.
Procurorii susţin că, în acele zile, pe fondul lipsei de cooperare şi coordonare, militari şi civili au mers din proprie iniţiativă în anumite imobile şi au verificat acoperişurile unor clădiri, fără a anunţa celorlalte forţe aflate în zonă, ceea ce a „creat derută şi reprezentări greşite, cu consecinţa deschiderii focului concentrat şi producerii a numeroase victime”.
Mai mult, susţin procurorii militari, starea de oboseală şi stres acumulate au afectat „aprecierea lucidă şi obiectivă a realităţii înconjurătoare”.
Procurorii spun că, în acest context, dispozitive militare, civile sau mixte au deschis „cu uşurinţă” focul spre imobile şi autoturisme care nu opreau la filtrele organizate, „în condiţiile existenţei doar a unor bănuieli neverificate că s-ar fi efectuat focuri de armă din direcţia imobilelor sau autoturismelor respective”.
De asemenea, „pe fondul aceleaşi stări de oboseală şi stres”, au fost şi situaţii în care s-au executat focuri de armă între militari din aceeaşi unitate sau între unităţi militare, au mai arătat procurorii militari de la PICCJ în ordonanţa de clasare a dosarului Revoluţíei.
Materialul de cercetare efectuat în dosarul 11/P/2014 se referă la „709 persoane decedate, 1.855 persoane rănite prin împuşcare, 343 persoane rănite în alte împrejurări sau care au suferit diferite traume, respectiv 924 persoane reţinute”.
Din cele 709 persoane decedate, 161 erau ofiţeri, subofiţeri şi militari în termen. Procurorii au stabilit că, în unele situaţii, decesul s-a datorat „manevrării imprudente a armamentului, victimele fiind din rândul celor care s-au aflat în imediata apropiere a făptuitorilor”. De asemenea, anchetatorii au stabilit că nu în toate cazurile decesul s-a produs prin împuşcare, existând situaţii în care decesul s-a datorat altor cauze, precum agresiunea, incendierea, accidentul rutier sau accidentul aviatic.
Din cele 1.855 de persoane rănite prin împuşcare, 420 erau ofiţeri, subofiţeri şi militari în termen. Procurorii susţin că, la fel ca şi în cazul persoanelor decedate, există situaţii în care rănirea s-a datorat „manevrării imprudente a armamentului”.
Din cele 343 de persoane rănite în alte împrejurări sau care au suferit diferite traume, 68 eraut ofiţeri, subofiţeri şi militari în termen. Anchetatorii susţin că, în principal, leziunile produse se datorează unor agresiuni, dar există şi situaţii în care leziunile se datorează unor accidente (de exemplu ruperea unor elemente din structura de rezistenţă a imobilelor avariate în contextul evenimentelor, activarea accidentală a unor dispozitive din sistemul de apărare al unităţilor militare etc.) sau autoaccidentării, precum şi „situaţii în care unele persoane au suferit afecţiuni neuropsihice”.
În absența unor decizii de condamnare în țară, foști revoluționari sau urmași ai acestora s-au plâns la CEDO, care a dat, de-a lungul timpului, mai multe decizii de condamnare a României, obligată să plătească despăgubiri de peste 1 milion de euro.
PICCJ mai preciza că faptele comise în contextul evenimentelor din decembrie 1989 au făcut, iniţial, obiectul a 4.544 de dosare penale. Secţia Parchetelor Militare şi celelalte parchete militare au trimis în judecată, în 112 dosare privind revoluţia, 275 de persoane, dintre care 25 de generali, 114 ofiţeri, 13 subofiţeri, 36 de militari în termen şi 87 de civili, arăta PICCJ în ordonanţa de clasare a dosarului Revoluţiei.
Pentru dispunerea, organizarea, conducerea, coordonarea şi punerea în executare, în perioada 16 – 22 decembrie 1989, a măsurilor de reprimare a manifestanţilor au fost cercetate, judecate şi condamnate peste 50 de persoane, în frunte cu Nicolae și Elena Ceaușescu, alături de miniștri și comandanți militari.
Procurorii arată că eşecul mitingului din data de 21 decembrie 1989 din Bucureşti şi transformarea acestuia într-o mişcare populară de mare amploare împotriva regimului comunist a determinat conducerea politică să ia măsuri de reprimare a acesteia.
Pentru coordonarea şi conducerea operaţiunilor de reprimare, Nicolae Ceauşescu a instituit un comandament format, între alții, din Tudor Postelnicu, Emil Bobu, Ion Dincă și generalii Iulian Vlad și Vasile Milea, care „au dat curs hotărârii adoptate în şedinţa fostului Comitet Politic Executiv al CC al PCR din data de 17 decembrie 1989, de a se acţiona împotriva demonstranţilor prin orice mijloace, inclusiv prin folosirea armelor”.
”Transpunerea organizatorică, la nivel central, a deciziei de reprimare a manifestanţilor a fost efectuată de Tudor Postelnicu, în calitate de ministrul de interne, general-colonel Iulian Vlad, în calitate de ministru secretar de stat la Ministerul de Interne şi şef al Departamentului Securităţii Statului, respectiv de general-colonel Vasile Milea, în calitate de ministru al apărării naţionale, iar la nivel local de secretarii comitetelor judeţene de partid şi de conducătorii organelor de miliţie şi securitate, respectiv de comandanţii unităţilor militare teritoriale”, arată anchetatorii.
În acţiunea de punerea în executare a deciziilor şi ordinelor de reprimare a manifestanţilor au fost implicate „forţe supranumerice şi eterogene”, aparţinând Miliţiei, Securităţii şi Armatei, mai arată procurorii.
Printr-un rechizitoriu din 1990, s-a dispus trimiterea în judecată a lui Tudor Postelnicu, a lui Iulian Vlad și a altor 10 persoane, printre care șeful Miliției București și al Penitenciarului Jilava, pentru că au ordonat şi au executat acţiuni de reprimare a mişcării de protest din Capitală, în cadrul cărora au fost reţinute şi cercetate nelegal 1.245 de persoane în scopul de a se obţine declaraţii cu privire la conducătorii şi organizatorii acţiunii de protest.
Prin sentinţa din 10 mai 1991, Curtea Supremă de Justiţie – Secţia Militară a dispus condamnarea pentru infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal a lui Tudor Postelnicu, la șase ani de închisoare, și a lui Iulian Vlad, la patru ani de închisoare.
Printr-un alt rechizitoriu din 1990, Secţia Parchetelor Militare a dispus trimiterea în judecată a lui Tudor Postelnicu, Emil Bobu (fost secretar şi membru al Comitetului Politic Executiv al PCR), Ion Dincă (fost prim viceprim-ministru şi membru C.P.Ex al PCR) şi Manea Mănescu (fost vicepreşedinte al Consiliului de Stat şi membru C.P.Ex al PCR). Procurorii arătau că, prin acordul lor exprimat în cadrul şedinţelor C.P.Ex. al PCR din data de 17.12.1989 şi 22.12.1989, precum şi prin acţiunile concrete pe care le-au întreprins, au acţionat pentru reprimarea demonstraţiilor din Timişoara, Cluj, Bucureşti şi celelalte localităţi unde au fost înregistrate victime.
Printr-o decizie din 26 aprilie 1993, Curtea Supremă de Justiţie i-a condamnat pe Tudor Postelnicu la 17 ani de închisoare, pe Ion Dincă, la 15 ani de închisoare, și pe Emil Bobu și Manea Mănescu la câte 10 ani de închisoare, pentru complicitate la omor deosebit de grav. Iulian Vlad, trimis în judecată în iulie 1990, a fost condamnat, în 28 aprilie 1992, la 12 ani închisoare pentru complicitate la omor deosebit de grav.
Printr-o rezoluție din 1995, s-a dispus încetarea urmăririi penale faţă de general Vasile Milea, ca urmare a decesului acestuia, în 22 decembrie 1989.
Printr-un rechizitoriu din 30 decembrie 1997, procurorii militari i-au trimis în judecată pe generalii Victor Athanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac, fiind inculpaţi ca principali responsabili de organizarea represiunii armate faţă de demonstraţiile anticomuniste de la Timişoara.
În anul 2000, generalii au fost condamnaţi la 15 ani de închisoare, însă în 2001 procurorul general al României Joiţa Tănase a făcut un recurs în anulare, procesul s-a rejudecat, iar acuzaţii au fost eliberaţi din arest.
În final, în 15 octombrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie i-a condamnat pe cei doi generali la câte 15 ani de închisoare pentru omor şi tentativă de omor privind organizarea şi coordonarea represiunii de la Timişoara. Curtea a dispus, de asemenea, ca reclamanţii să plătească în solidar cu Ministerul Apărării despăgubiri, sume care au fost achitate.
