România aşteaptă cu încordare, poate chiar cu oarecare teamă, momentul în care Chişinăul va semna acordurile de asociere la UE. Relaţiile dintre Bucureşti şi Moscova au fost bazate în ultimul secol aproape numai pe spaimă, de aceea România a căutat mai tot timpul soluţii de apărare faţă de Rusia, şi nu căi de apropiere.
Chiar şi acum, cu două baze militare americane pe teritoriul său, reflexele României par să fi rămas aceleaşi, iar această cauză de natură psihologică pare să dicteze viitorul relaţiilor cu Rusia. În paralel însă, contează felul concret în care va reacţiona Moscova după ce foştii ei sateliţi Republica Moldova, Ucraina şi Georgia îşi vor pune semnăturile pe acordurile de asociere cu Uniunea Europeană. Deşi până la sfârşitul lunii noiembrie, când are loc Summit-ul de la Vilnius, Rusia mai are încă timp să aplice şi alte tactici de gherilă, în speranţa că, aşa cum a convins Armenia să renunţe la perspectivele ei europene în schimbul orizontului euroasiatic, ar putea să le convingă şi pe celelalte să cedeze.
Contractarea spaţiului său vital atât de mult ar fi o înfrângere, deşi Rusia va controla aceste ţări cel puţin atâta vreme cât va avea soldaţi ruşi în fiecare dintre ele: la Sevastopol, în Ucraina, e găzduită flota de război a Moscovei la Marea Neagră, în Georgia există două baze militare în cele două enclave ruseşti, Abhazia şi Osetia de Sud, iar în Transnistria sunt în continuare trupe şi echipament militar. Pericolul provocărilor este permanent, mai ales după Războiul de 5 zile din Georgia, dar Rusia va prefera, probabil, să le şantajeze şi să le sperie pe cele trei candidate, fără să se implice într-un conflict violent. Cel puţin o lecţie va încerca totuşi să dea cu această ocazie, fiindcă altfel nu-şi va putea păstra autoritatea de a patrona noua Uniune Euroasiatică, de aceea Bucureştiul pare destul de neliniştit, iar aniversarea celor 135 de ani de relaţii diplomatice româno-ruse s-a rezumat strict la protocolul diplomatic.
România are câteva amintiri plăcute din istoria comună atât de complicată – de pildă, Unirea Principatelor a fost susţinută la Convenţia de la Paris în 1858 de ambasadorul Rusiei în Franţa, generalul Pavel Kiseleff, cel care în timpul administraţiei militare ruse a sprijinit reorganizarea administrativă a ţării şi scrierea Regulamentelor Organice, care au jucat rol de Constituţie. Memoria colectivă ţine minte, pe de altă parte, că Rusia nu vrea să ne dea înapoi Tezaurul (pe care Guvernul României l-a trimis la Moscova în două etape, 17 vagoane înainte de începerea Revoluţiei Bolşevice şi 24 după), că a ocupat Basarabia, că a adus comunismul şi aproape 50 de ani ţara a stat sub tutela sovieticilor, că l-a trimis în exil pe Rege, că a menţinut trupe de ocupaţie până în 1958, că după 1990 ni l-au băgat pe gât pe Ion Iliescu (împreună cu marile puteri occidentale) şi mai ales că încearcă prin orice mijloace să-şi impună din nou influenţa.
De câte ori liderii români au încercat să negocieze la rece cu ruşii au pierdut, poate fiindcă nu au şcoala polonezilor, care după tragedia aviatică de la Smolensk, în care au murit preşedintele ţării şi jumătate din guvern, au ştiut cum să relanseze relaţiile cu Rusia. România rămâne cea mai temătoare ţară din regiune din acest punct de vedere şi, în consecinţă, cumpără gazul rusesc la preţul cel mai ridicat. Între timp, celelalte state din zonă privesc pragmatic: Ungaria a semnat un tratat strategic cu Rusia, Slovacia vrea să fie prima ţară din NATO care fabrică armament sub licenţă rusească, Bulgaria a rămas mereu atât de apropiată încât e bănuită că mănâncă la masa Bruxelles-ului, dar bea la cea a Moscovei, în vreme ce Grecia devine tot mai dilematică pe măsură ce criza economică persistă.
România mai are încă nevoie de timp până să poată privi latura practică a relaţiilor cu Rusia, pericolul este mereu acelaşi: ţara nu s-a schimbat în mod ireversibil şi depinde de liderii ei. Dacă vin un preşedinte şi un Guvern care privesc mai mult spre Est decât spre Vest, schimbăm drumul?
