Prietenul meu din copilărie, alături de care vara mă scăldam la Mureș și uitam de foame mâncând toată ziua un pumn de prune verzi și doi porumbi prăjiți la foc, s-a întors definitiv din Italia după aproape două decenii. Pentru el, ca și pentru toți cei care ar vrea să revină azi acasă din Spania sau Italia, în România nu există nici o perspectivă.
Prietenul meu a fugit într-o noapte prin 1997, trăgând cu băgare de seama poarta după el să nu îi trezească pe ăi bătrâni, numai cu o raniţă în spinare, călăuzit de o umbră prin păduri şi râuri de munte, cu mâna strângând puternic umărul celui din faţă, înaintând în şir indian, fără să ştie al câtelea este şi cât mai are până la graniţă. A trecut clandestin frontiera, deși teoretic, încă de atunci, România făcea parte din lumea liberă. Italienilor nu le cunoştea obiceiurile, nici limba şi i-a fost greu. A dormit pe sub poduri, apoi claie peste grămadă câte opt într-o singură cameră, până când norocul și-a întors fața spre el. Atunci când a înţeles că în Italia, ca şi în satul din Transilvania unde s-a născut, ca și oriunde în altă parte, casele le fac cei care ştiu cum să amestece varul şi când să toarne betonul, iar animalele trebuie întoarse cu vorba aspră, atunci i-a fost dintr-o dată mai uşor.
A trăit în exil și în clandestinitate până în 2007, un deceniu întreg, muncind fără acte. Apoi a început să tot vină în țară, o dată pe an în vară, doar câteva săptămâni. Era schimbat. Parcă distant. Ne certa, dar nu de la înălțimea unei catedre universitare, ci zicându-ne direct: bă, mâncați prost numai E-uri, uite, bă, cum se taie pădurile, nu o mai rămas nici un copac la noi în Țălini, mereți la bar unde îs numa bețivi, moare satu ăsta. Mai mult stătea pe acasă sau în dunga Mureșului la pești. Era absent.
Acum s-a întors definitiv în România, după ce a muncit 20 de ani în Italia la câmp, în construcții, într-un hostel pentru câini. L-am întâlnit în urmă cu câteva zile. După câteva pahare de coniac făcut în casă mi-a spus dintr-o dată: “Tu știi că mie nu de muncă mi-i frică, ci că mă umilesc ăștia pe aici. La ce am venit?”
Nu i-am răspuns nimic atunci, dar întrebarea mi-a stăruit obsesiv în minte. Umilințe sunt destule: autorități incompetente care mai mult te încurcă decât te ajută, lipsa oricărui sprijin pentru a începe o afacere (nu mă luați cu poveștile unor foști corporatiști care astăzi fac agricultură eco pe jumătate de hectar), bucate și pământ de care aproape ești jefuit, lipsa infrastructurii, a locurilor de muncă.
De fapt, drama satului are două componente: una economică și alta social-educativă. Pământul nu mai produce bani. De altfel, între 20 și 30% dintre pământul țării aparține deja sau este luat în arendă de către străini. Poate și țăranii sunt vinovați că nu vor să se asocieze în cooperative prin intermediul cărora să cumpere tractoare, dar istoria colectivizărilor forțate nu e departe și temerile rămân. Vorba țărănească sună ca o resemnare: dacă recolta e multă, prețul e mic, dacă recolta e puțină, nu mai contează.
Ca să le meargă și lor bine, ar trebui ca primarii din comune să fie cu adevărat niște mangeri. Nate Page, care a lucrat pentru Ambasada Marii Britanii la București, îmi spunea odată cum le-a oferit țăranilor care astăzi fac celebrul gem de Saschiz lecții elementare de igienă. Apoi le-a explicat că rețetele trebuie să fie exact ca ale bunicilor lor și, în final, le-a găsit o piață de desfacere în Anglia. Desigur, nu e în regulă că țăranii își aleg primari aproape analfabeți, mulțumindu-se dacă le pun câteva becuri pe stâlpi șiflori pe marginea drumului. Autoritățile nu știu să îi ajute să acceseze fondurile europene necesare pentru a-și renova casele bătrânești – părăsite în anii '50, atunci când au coborât la șes spre o lume care li se părea mai bună – pentru a le integra în agroturism. Așa va muri, în nepăsare, ceea ce realizatorul britanic de televiziune Charley Ottley numea "ultimul bastion al Europei împotriva modernității", adică România rurală de la nord de Carpați.
La sat, subvențiile se dau când își amintește statul (100.000 de fermieri au rămas fără avansul la subvenție în toamna aceasta, subvenție care e cea mai mică din Europa, desigur). Țăranii sunt condamnați să își vândă vacile și oile. Laptele este cumpărat de către procesator cu un leu, deși un preț corect pentru țăran ar fi de 3,5 lei pe litru. La sat, supraviețuitorii sunt cei care au ajutor social. 80% dintre șomeri se află în mediu rural, iar cei care au un loc de muncă o fac pentru un salariu care nu depășește 1.000 de lei (în condițiile în care a șasea parte se duce pe navetă).
La aderare, în 2007, România a promis în Consiliul Uniunii Europene că până în 2018 toți românii vor fi conectați la rețeaua de canalizare. După opt ani, 64% dintre țărani nu au o baie în casă cu o chiuvetă sau un duș, iar 72% dintre ei au closetul în fundul grădinii. Chiar și cei cu closet în casă îl mai folosesc pe cel din fundul curții. Tot din lipsa canalizării.
Există o perspectivă culturală care lasă puține speranțe lumii rurale. În satul copilăriei mele, aflat într-o accentuată depopulare, mai există o singură clasă aferentă ciclului I-VIII. Așa că profesorul de matematică, pentru a avea o normă întreagă, predă și desen și sport. Cel de fizică își mai alege și el două materii pe care le predă adițional. În acest fel, calitatea învățământului scade enorm. Ca și șansele copiilor de la sat de a urma o facultate. La sat nu există nici o altă distracție în afara barului pe care, de obicei, fetele îl evită: e prea mult fum și prea mulți golani. Așa se explică de ce la sate peste 60% din case sunt conectate la Internet. Lumea socializează pe Facebook la fel de mult ca la oraș.
Într-un sat din România, iarna de la ora 16.00 până a doua zi dimineața la 8.00, nu vezi țipenie de om. Viața socială este inexistentă. Mă și mir că tinerii se mai întâlnesc, se iubesc, se căsătoresc. Pentru că nu sunt bani, iar șomajul a ajuns la cote alarmante, ar fi absurd să apară o crâșmă mai spălată, o pizerie, un cinematograf sau, Doamne ce blasfemie, o bibliotecă (sau chiar o sală de sport).
Pentru cei care se întorc acasă după ani munciți din greu în Italia și Spania nu există nici o perspectivă. Dacă au reușit să înalțe o casă, au cumpărat un hectar de pământ și câteva mici utilaje, un apartament pe care să îl închirieze într-un oraș apropiat, atunci au investit cu inteligență. Dacă nu, s-au întors exact la starea de care au fugit.