KOSOVO, 1999
Pe 24 martie 1999, NATO lansează o campanie aeriană împotriva Iugoslaviei conduse de preşedintele Slobodan Miloşevici, în urma unui eşec în privinţa ajungerii la o soluţionare politică a crizei din Kosovo, scrie Mediafax. Rusia şi China ameninţă că vor opune voturi de veto unei rezoluţii ONU permiţând o intervenţie militară. Operaţiunea „Allied Force”, efectuată de către NATO, vizează să pună capăt represiunilor sârbe asupra populaţiei albaneze din Kosovo şi îl obligă pe Miloşevici să semneze un plan de pace.
Intervenţia are loc în urma unei ofensive sârbe violente împotriva separatiştilor albanezi din cadrul Armatei pentru Eliberarea Kosovo (UCK) şi unor tentative de mediere fără rezultat.
Războiul purtat de NATO angajează până la 600 de avioane din 13 ţări în bombardamente zilnice asupra unor ţinte militare în Kosovo, Serbia şi Muntenegru. Pe 10 iunie 1999, forţele sârbe încep să se retragă din Kosovo, care trece sub administraţia ONU.
IRAK, 2003
În martie 2003, Washingtonul, Londra şi Madridul vor să propună o rezoluţie în cadrul ONU vizând aprobarea unui război în Irak, regimul fiind suspectat că deţine arme de distrugere în masă. Proiectul este retras înainte de vot, din cauza lipsei consensului, Franţa, Rusia şi Germania refuzând o operaţiune. După ultimatumul dat lui Saddam Hussein, administraţia americană decide să acţioneze fără mandat ONU. Ea declanşează ostilităţile pe 20 martie, prin raiduri aeriene împotriva Bagdadului şi pătrunderea forţelor terestre americano-britanice prin sud.
Operaţiunea „Iraqi Freedom” conduce la îndepărtarealui Saddam Hussein de la putere, judecat de un tribunal irakian şi execurtat la sfârşitul lui 2006.
În mai 2003, forţele coaliţiei erau alcătuite din 150.000 de americani şi 23.000 de militari din aproximativ 40 de ţări.
Pe 16 octombrie 2003, ONU adoptă rezoluţia 1.511, care „autorizează o forţă multinaţională”, menţinând controlul aproape absolut al Washingtonului asupra Irakului. Ultimii militari americani se retrag în decembrie 2011.
LIBIA, 2011
Pe 17 martie 2011, Consiliul de Securitate al ONU adoptă o rezoluţie (1.973) care autorizează ţările membre să „adopte orice măsuri necesare” în vederea „protejării civililor (…) aflaţi sub ameninţarea unor atacuri” din partea forţelor colonelului Muammar Kadhafi, contestat începând din februarie de o revoltă populară.
Operaţiunea „Unified Protector” începe pe 19 martie şi este condusă de Franţa şi Marea Britanie, în timp ce Statele Unite asigură o poziţie de susţinere activă. În total, 18 ţări participă la operaţiuni.
În iunie, Rusia şi China acuză NATO că interpretează „în mod arbitrar” rezoluţia Consiliului de Securitate care a autorizat loviturile militare în Libia, prin faptul că nu se limitează la protejarea civililor, ci urmăreşte prăbuşirea regimului, lucru recunoscut de către Franţa.
Pe 20 octombrie, Muammar Kadhafi fuge, dar este ucis în ultimul asalt împotriva regiunii sale natale, Sirt, la est de Tripoli, după două luni de la preluarea controlului asupra capitalei de către rebeli, mulţumită susţinerii hotărâte a operaţiunii NATO.
