Mineriadele de o zi din ianuarie-februarie 1990 nu au apărut ca mișcări de stradă spontane, pornite dintr-o nemulțumire socială a minerilor, explică pentru „România liberă“ procurorul militar Dan Voinea. Lucrătorii din Valea Jiului au fost aduși cu intenție la București, fiind manipulați și provocați prin intermediul sindicatelor, care le transmiteau că noua putere este amenințată de țărăniști și liberali, prin intermediul presei și chiar printr-o vizită la Petroșani a lui Gelu Voican Voiculescu. Directorii de la mine au fost principalii câștigători, pentru că li s-a mărit salariul cel mai mult după aceste acțiuni, a descoperit procurorul Dan Voinea, însă de pierdut a avut România, ca imagine și economic, dar și minerii, care mai târziu au realizat că au fost păcăliți.
Cum au apărut mineriadele în România?
Dan Voinea: Mineriadele, după părerea mea, bazată pe cercetarea pe care eu am făcut-o în cadrul unui dosar mai mare privind evenimentele din 13-15 iunie, ocazie cu care eu m-am interesat și de evenimentele anterioare în care au fost antrenați minerii, nu au debutat întâmplător și nu au fost legate de nemulțumirile social-economice ale minerilor din Valea Jiului, cunoscuți pentru curajul lor de a înfrunta puterea. Din contră, de data asta ei au făcut servicii noii puteri. În momentul în care FSN-ul s-a declarat partid politic, a apărut o reacție destul de virulentă din partea opoziției de atunci împotriva acestei structuri. Nu se aștepta nimeni ca Ion Iliescu să preia FSN și să îl transforme într-un partid politic. Grupul de putere condus de Iliescu, mă refer aici la Petre Roman și toți ceilalți, a simțit nevoia unor alianțe, așa că s-au îndreptat spre clasa muncitoare, care a fost fidelă totdeauna Partidului Comunist și liderilor acestui partid. De altfel, acești muncitori au fost folosiți și la Revoluție, atunci când au fost aduși în stradă oameni de la Uzinele 23 August sau Republica.
De ce i-au ales pe mineri?
D.V.: De data aceasta, forțele muncitorești din București erau deja nesigure, oamenii contestau Partidul Comunist, apăruseră intelectualii care erau simpatizați de bucureșteni. Opoziția începuse să câștige teren în București și au fost aleși ca masă de manevră minerii. Ei trebuiau să reprezinte o forță socială și electorală, alta decât cele clasice, precum armata sau poliția. Au fost aleși minerii pentru că în Valea Jiului, după revoltele minerilor din regimul comunist, s-a inițiat un control mai strict prin ofițerii de Securitate. Pe de o parte, au fost făcuți inginerii care lucrau la mină, erau securiști acoperiți, iar serviciul de Securitate din Valea Jiului a fost mărit ca forță și ca oameni, dar și ca programe de supraveghere și control a acestei mase importante de oameni.
Care a fost prima mineriadă, dacă o putem numi așa?
D.V.: Prima mișcare de protest a minerilor începe pe fondul unei campanii de denigrare a opoziției nou-formate din țărăniști și liberali. La sloganurile apărute la începutul lunii ianuarie, pe care Opoziția le formula la București de genul „Jos Iliescu“ sau „Jos Comunismul“, în Valea Jiului deja sindicatele avertizau minerii că noua putere este amenințată de liberali și țărăniști, care vor să preia puterea și să închidă minele, le vor fura serviciile și vor deveni servitorii țărăniștilor. Astfel a fost antrenată această masă mare de mineri într-o propagandă politică ce a ținut, pentru că cei care au venit la București au crezut că fac un lucru bun, fiind convinși de ceea ce scria în presă. Mass-media a avut un mare rol atunci în manipularea lor.
Practic așa au ajuns minerii la București?
D.V.: Da, prima mineriadă a fost în ianuarie, una pașnică, o deplasare orchestrată de FSN și de Securitate. Lumea uită că la prima mineriadă, Ion Iliescu le-a mulțumit minerilor public. Practic acesta a fost un exercițiu pentru mineriadele de mai târziu. Ei au venit în București, Iliescu le-a admirat curajul și solidaritatea lor muncitorească și au plecat acasă. La a doua mineriadă, cea din februarie, lucrurile s-au complicat puțin. Ea a debutat pe 18 februarie printr-un atac organizat asupra Guvernului. Peste o sută de indivizi bine îmbrăcați, care s-au remarcat prin niște pălării deosebite pe care le purtau, au spart geamurile Guvernului, au intrat în birouri, au spart televizoare și ce mai era pe acolo. Nu au fost opriți de nimeni.
Era cineva în sediul Guvernului atunci?
D.V.: Acesta este un lucru foarte interesant că reprezentanții Guvernului, dar și ai Președinției, pentru că atunci și sediul Președinției era tot la Palatul Victoria, au părăsit sediul. De aici se poate trage concluzia că oamenii au fost avertizați dinainte. În clădire era doar Petre Roman și forțele de Securitate care apărau Guvernul. Acei militari de la Securitate nu au opus nici un fel de rezistență. Nici Poliția nu a intervenit. După câteva ore de la atacarea Guvernului de către acei indivizi au apărut polițiștii. După atacarea Guvernului de către acel grup, ușile clădirii au rămas deschise. Au intrat acolo tot felul de trecători curioși. Poliția a venit după câteva ore și a arestat tocmai acei curioși și au dat imediat în presă că au prins grupul care a spart sediul Guvernului. Vorbim despre oameni care, de fapt, erau întâmplător acolo. Până la urmă au fost achitați toți și s-a dovedit că nu aveau nici o vină. Adevărații agresori nu au fost niciodată nici măcar urmăriți. Era obligația Parchetului să facă acest lucru. Aici vorbim de pagube uriașe care nu au fost recuperate niciodată. Pe fondul acestor dezinformări din presă, seara au apărut deja minerii la sediul Guvernului.
Cum au fost primiți atunci?
D.V.: Au fost întâmpinați de Gelu Voican Voiculescu, un personaj care a jucat un rol-cheie în toate mineriadele. El a lucrat atunci, ca și înainte, la Ministerul Minelor. Și când a fost arestat și condamnat pentru falsuri în 1985, era tot geolog la Ministerul Minelor. El făcea legăturile celor din Valea Jiului cu personaje-cheie din minister. În dimineața zilei de 19 februarie 1990, a mers cu un elicopter în fața Primăriei din Petroșani, unde a ținut un discurs minerilor și la plecare le-a făcut cu mâna din elicopter și le-a spus minerilor. „Ne vedem la București“. Aceștia au venit cu două sau trei garnituri de tren, puse la dispoziție special, pregătite probabil cu câteva zile înainte, de aici apare și implicarea Ministerului Transporturilor. Minerii au ajuns la București, au mers în Piața Victoriei. La Guvern, forțele de ordine deja își făcuseră datoria și era liniște. O delegație a minerilor a mers și a discutat cu Gelu Voican Voiculescu și a amenințat Opoziția că dacă Guvernul Petre Roman nu va fi lăsat să lucreze vor reveni și vor face ordine pregătind astfel mineriadele viitoare.
A fost și Opoziția la această întâlnire?
D.V.: A fost un senator țărănist, Vasile Lupu, care atunci a făcut paradă de trecutul lui și nu înțeleg ce a căutat acolo, să se împace cu minerii. Practic Lupu s-a transformat în mesagerul minerilor către țărăniști și liberali. După aceste discuții, minerii s-au întors în Valea Jiului. Practic și cea din ianuarie și cea din februarie au fost mineriade de o zi, fără violențe. Doar la cea din ianuarie s-au spart câteva geamuri la sediul Partidului Liberal, dar fără grave urmări.
Totuși vorbim despre garnituri de tren puse la dispoziție de Guvern. Cine a suportat aceste costuri?
D.V.: Vorbim aici de fapt despre foarte mari pagube aduse economiei naționale. Doar în Valea Jiului erau cincisprezece întreprinderi miniere. Mii de mineri nu au lucrat și au fost pontați ca prezenți la serviciu. Eu în calitate de procuror am încercat să fac o expertiză contabilă, pentru că vorbim despre pagube mari, de transport, faptul că nu s-a lucrat, au fost pontați și chiar au primit prime consistente pentru că s-au evidențiat în mișcările de la București. Practic asta era răsplata lor.
Miron Cozma a avut rolul de lider în aceste prime două mineriade?
D.V.: Nu, pentru că el nu apare aici, fiind ales lider al minerilor în martie, cred. Aici vorbim despre cele 15 sindicate și directorii acestor mine care au profitat din plin de aceste mineriade. Printre revendicările lor au fost reducerea zilei și a săptămânii de lucru și mărirea salariilor. Cele mai mari salarii mărite le-au avut directorii.
Aceiași mineri au participat și în ianuarie-februarie și în iunie la mișcările de la București?
D.V.: Din ceea ce am găsit în teritoriu atunci când am instrumentat dosarul mineriadei, reiese că în mare parte sunt cu totul alți oameni. Unii dintre ei nu au mai vrut să meargă pentru că au realizat că sunt păcăliți. Mulți se întrebau ce caută la București după ce au tremurat de frig în Piața Victoriei, pentru că vorbim de lunile ianuarie și februarie. Oamenii au realizat că nu prea e în regulă cu aceste deplasări și cu ceea ce făceau ei prin București, dar povestesc foarte mulți că au fost forțați să meargă. Unul dintre ei a fost bătut rău cu o coadă de lopată de niște indivizi instigatori pe care nu îi mai văzuse până atunci, dar erau îmbrăcați în salopete de mineri. Erau, de fapt, organizatori ai acestor deplasări pe care minerii nu îi cunoșteau, dar au mers cu ei. Au fost și foarte mulți civili care nu lucrau în mine, dar au venit de curiozitate pentru că li s-au pus trenuri gratuite la dispoziție.La București au fost așteptați cu mâncare, lapte, pâine, de cum au ajuns la gară. Au apărut mașini din care cineva le-a împărțit alimente. Nu a fost nimic spontan în toate aceste mineriade.
S-a cercetat vreodată cine au fost cei care au ajutat minerii?
D.V.: Nu, pentru că primele două mineriade nu au făcut obiectul unei cercetări a Parchetului. Cercetarea procurorilor s-a limitat doar la evenimentele din 13-15 iunie, pentru că doar atunci s-au produs victime. A ajuns dosarul la mine, la Parchetul Militar, pentru că era vorba despre securiști și militari care țineau de competența noastră.
A cercetat cineva vreodată care au fost pagubele economice ale acestor mineriade?
D.V.: În ceea ce privește pagubele economice imense ale acestor mineriade, nu a făcut nimeni nici o cercetare. Facturile alea ar trebui să fie contabilizate undeva. La mineriada din iunie am inițiat o expertiză, am numit experți contabili, am luat din Valea Jiului toate pontajele. Urma să stabilească costurile, ce a fost plătit în mod fals, ce a însemnat stagnarea producției din zeci de mine din țară. Vorbim despre miliarde de lei la acea vreme după care puterea, indiferent care a fost aceasta, nu a vrut să plângă. După decembrie ’89, câteva miliarde au rămas de la Ceaușescu, bani care s-au evaporat practic.
Cei pe care minerii i-au sprijinit să rămână la putere, tot aceiași le-au și închis minele. Măririle de salarii, reducerea orelor de muncă sunt unele dintre cauzele pentru care unele mine au devenit nerentabile. Din dorința de a avea o masă de manevră, puterea de atunci a sacrificat un sector economic important doar pentru interesul politic.
În 1991, vorbim deja despre o mișcare de repulsie a minerilor față de putere, atunci când Cozma a fost și arestat și a realizat că a fost folosit. După un an, vorbim deja de un conflict deschis între mineri și Guvern, pentru că puterea se instalase și avea forțe suficiente, și pe plan internațional România a fost criticată.
Pierderile diplomatice ale României pe plan internațional au făcut ca minerii să fie dispensabili puterii. Privilegiile le-au fost reduse, iar minerii când au privit în urmă și au realizat că au fost folosiți, au devenit dușmanii Guvernului. Lucururile s-au rezumat la a-l pedepsi pe Cozma și alți câțiva lideri care au păcatele lor, dar marii vinovați pentru mineriade îi regăsim în rândul celor care erau la conducere atunci.
Scurtă istorie: Primele două mineriade post-comuniste
28 ianuarie 1990
În Piața Victoriei are loc un uriaș miting al opoziției, organizat de PNȚ-CD, PNL, PSDR, dar și al altor partide care protestează împotriva hotărârii ca Frontul Salvării Naționale (FSN) să participe la alegeri. Se țin discursuri în care se demonstrează ideile ce se pot citi pe pancarde: „Cine a stat cinci ani la ruși, nu poate gândi ca Bush“, „Nu vrem neocomunism!“, „Ieri Ceaușescu, azi Iliescu!“.
În paralel se desfășoară o contramanifestație organizată de Frontul Salvării Naționale și susținută de muncitorii de la principalele platforme industriale din București. Mulți au ca argumente bâte și răngi și o dorință pe care o vor exprima sintetic într-o formulă ce va face carieră: „Moarte intelectualilor!“. Se țin discursuri împotriva partidelor care vor să oprească ascensiunea politică a Frontului: „Jos cu fiii de chiaburi și legionari!“, „Nu vrem ca cei care au stat la căldură, în străinătate, să vină acum și să ne dea lecții“.
Chiar dacă a existat intenția de a nu se recurge la violență, este atacat sediul Guvernului și se cere cu insistență demisia acestuia.
La sfârșitul zilei au loc tratative între partidele istorice și FSN.
29 ianuarie 1990
Contramanifestația organizată de suporterii FSN are ca efect asaltul asupra sediilor unor partide, în frunte cu PNȚCD. Viața fruntașilor acestor partide este în primejdie, unii fiind obligați să se pună la adăpost de „furia populară“.
Petre Roman însuși sosește într-o tanchetă la sediul asediat al PNȚCD, pentru a-l prelua și proteja pe Corneliu Coposu.
Ion Iliescu și Petre Roman se adresează mulțimilor.
Ana Blandiana declară că se retrage din Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN), deoarece „confruntările s-au mutat în stradă, iar schimbul de opinii tinde să devină unul de imprecații și suspiciuni“.
Ziua se încheie cu un schimb de angajamente reciproce între manifestanți și putere.
Membrii marcanți ai CFSN se întâlnesc cu reprezentanți ai partidelor politice, pentru constituirea unui Consiliu Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), care să asigure reprezentarea în structurile de vârf ale puterii a partidelor nou-constituite.
18 februarie 1990
În Piața Victoriei, are loc o manifestație antiguvernamentală și antiprezidențială. Pe pancarte se putea citi: „Jos comunismul“, „Jos Securitatea“, „Puterea de stat se menține cu ajutorul Securității“, „Nu mai vrem comuniști, securiști și activisti“, „FSN-iști, ați furat revoluția din 17-22 decembrie ’89“.
Un grup de manifestanți forțează intrarea în sediul Guvernului. Slăbiciunea forțelor de ordine care apărau Guvernul, precum și insistența ciudată a unor grupuri de persoane înarmate cu răngi, topoare și bâte determină pătrunderea acestora în sediul Executivului. În interiorul clădirii se comit violențe: se sparg geamuri, se distrug mobile și documente, se forțează birouri. O parte dintre manifestanți dezaproba acțiunea de asediu asupra sediului guvernamental, scandând: „Fără violență“.
Sunt căutați membrii Guvernului, dar nu este găsit decât viceprim-ministrul Gelu Voican Voiculescu, pe care manifestanții au vrut să îl arunce peste balcon.
Armata restabilește ordinea. Jean Moldoveanu, șeful Inspectoratului General al Poliției, anunță că au fost arestate 102 persoane, din care 12 cu cazier judiciar, mulți în stare de ebrietate, au fost răniți 15 militari în termen și 6 polițiști.
Spre seară sosesc circa 4.000 de mineri din Valea Jiului. Deoarece situația era deja sub controlul forțelor de ordine, ei își exprimă în termeni duri dezaprobarea față de evenimentele din Capitală și promit să revină ori de câte ori se vor repeta asemenea evenimente.
Ion Iliescu declară că „elementele turbulente și infractoare care s-au dedat la acte de violentă“ vor fi aspru pedepsite.
Biroul Executiv al CPUN condamnă și incidentele, și face apel la luciditate și liniște, apel care îi vizează și pe mineri.
Radu Câmpeanu declară că demonstrația, inițial pașnică, a fost deturnată și manipulată, dar nu poate fi decât satisfăcut pentru că „PNL nu a avut nici o contribuție în acest sens“.
Numeroși reprezentanți ai opoziției și ai presei independente susțineau că a fost vorba de o provocare inițiată și condusă de Securitate și de Guvern
Sursa: Istoria mineriadelor din anii 1990-1991, Gabriela Gheorghe, Adelina Huminic, Sfera Politicii
