La un an de la torpilare, ICR rămâne o instituţie în derivă, iar crizele succesive prin care a trecut într-un timp atât de scurt fac din eşuarea definitivă pe bancul prostiei şi a imposturii unica sa perspectivă pe termen mediu şi scurt.
După instalarea lui Andrei Marga în fruntea ICR, activitatea prin care s-a remarcat noua echipă a fost vânătoarea de vrăjitoare şi împroşcarea cu noroi a tot ceea ce a funcţionat, operaţiune care a slăbit atât de mult prestigiul ICR încât, în doar câteva luni, abia de mai făceai diferenţa între această instituţie şi o neînsemnată direcţie judeţeană de cultură.
Apoi, fugărirea lui Marga cu ogarii USL de tipul lui Georgică Severin a pus magistral în lumină nu doar frustrările profesorului de la Cluj, ci şi cinismul iresponsabil cu care USL tratează imaginea României în lume.
În fine, a urmat cireaşa de pe tort – numirea lui Lilian Zamfiroiu.
O manevră care garantează, din punct de vedere cultural şi al reprezentării peste hotare, băltirea pe veci a ICR-ului, iar din punct de vedere politic, menţinerea sub controlul strict al puterii a unei instituţii care, atunci când momentul o va cere, va putea fi transformată lejer în instrument de propagandă.
Nu mi-aş permite aici un proces de intenţie şi nici o condamnare a domnului Zamfiroiu înaintea comiterii faptei, dar ce aşteptări îţi poate crea amestecul de infantilism, servilism, oportunism şi mediocritate, tare de caracter pe care Lilian Zamfirescu le-a adăugat singur-singurel portretului său, într-un interviu acordat recent ziarului Adevărul?
Iar la cât de magistral a fost dus de nas de către reporterii care l-au intervievat, devine de la bun început clar că personajul care îi succede acum lui Marga e o bomboană pentru rechinii politici care dau târcoale ICR-ului.
Ba mai mult, omul dă singur indicii preţioase despre aluatul din care-i făcut: “Nu am o structură de revoluţionar, de om care pleacă să distrugă un sistem”.
În continuare, cât respect impune, câtă încredere prezintă şi ce anvergură morală are un personaj care se raportează la regimul comunist în felul acesta? “Oricum, nu le propuneau lichelelor să fie membri de partid…În destinul meu de până atunci nu am avut de suferit din pricina regimului, ca să mă revolt”.
Cât de sus să sari de bucurie că la şefia ICR a aterizat cineva care s-a bucurat să servească Partidul, din poziţia de ziarist comunist, doar pentru a fi el însuşi servit pe sub tejghea cu un suc american?
Şi care, mai presus de toate, spune, fără urmă de jenă şi brumă de luciditate, că rupându-şi pixul în limbile date lui Ceauşeascu a învăţat, de fapt, să facă presă?
Mostră: “La vârsta aia mi se părea o chestie să ai legitimaţie de presă. O arătam ca să pot cumpăra Pepsi-Cola… Nu reneg episodul ăsta din viaţa mea, pentru că acolo am învăţat o meserie: să fac presă”.
Dar oportunistul domn Lilian Zamfirescu nu s-a cuminţit nici după 1989, când s-a jucat de-a presa profesionistă, la ziar şi la radio, în timp ce era angajat în două ministere. Asta, da verticalitate! Asta, da imparţialitate!
În cele din urmă, două momente fierbinţi din ascensiunea lui Zamfiroiu atrag în mod special atenţia: intrarea în diplomaţie şi numirea ca şef al ICR. Citez din interviu.
LA MAE: “Da, cum a fost…Că mulţi s-au întrebat: „Dom’le, ce pile a avut ăsta? Lilian de la Câinenii de Vâlcea vine mare diplomat la Ministerul Afacerilor Externe…”. A fost o conjunctură. Eu, continuând să fac la radio aceea emisiune, la un moment dat l-am invitat pe Mircea Geoană, care era ministru de externe. Geoană n-a putut veni şi a desemnat un secretar de stat, pe Cristian Niculescu. S-a întâmplat să avem un feeling foarte bun. Pur şi simplu a ieşit şi o emisiune foarte bună, i-am mai zis despre mine, că locul meu de bază e la Ministerul Apărării, că la radio e doar o colaborare. „Şi nu te-ar tenta o carieră diplomatică?”, m-a întrebat (râde). Îmi amintesc că i-am spus: „Ba m-ar tenta, dar ştiu că plătiţi foarte puţin”. Eu, la Apărare, vorba aia, mai aveam încă un salariu din sporuri. Ca să nu mai vorbesc de nu ştiu câte facilităţi. Apărarea are: casă de odihnă nu ştiu unde, hotelul nu ştiu care, deci era OK. Eram şi forte bine văzut acolo, deci aş fi putut ieşi la pensie bine mersi din postul respectiv, post călduţ, vorba aia. (…) Da, la sfârşitul emisiunii am plecat împreună de acolo. I-am spus că m-ar tenta ca provocare, dar ştiu că salariile sunt mici. Cu ce credeţi că m-a câştigat? M-a întrebat: „Cât ai la Ministerul Apărării salariu?”. „Atât”. „Dacă îţi dau atât plus un leu, vii?”. Această întrebare mi-a schimbat viaţa. Sub cuvânt de onoare! Am stat să mă gândesc: „dom’le, da, e interesant”. (…) Leul ăla… Leul ăla, ideea că te duci la mai bine. Dar argumentul de bază era că mi se deschidea o nouă carieră.”
LA ICR: “Dacă toată discuţia s-a purtat în spiritul sincerităţii, de ce aş coti-o acuma de la sinceritate? Şi pe mine m-a surprins. De unde până unde? M-a sunat şi pe mine cineva într-o dimineaţă, să-mi spună: „Bă, auzi, am auzit că vor ăştia să te pună preşedinte la ICR. Hă, hă, hă, ce glumă!”. Eu: „Hai, bă, mă iei cu glume din astea?”. Zice: „Da, mi-a zis şi mie cineva, dar îţi dai seama că îţi trebuie susţinere puternică, şi tu de unde?”. Abia pe la zece şi ceva am primit un telefon prin care am fost invitat să vin la Bucureşti, să mă întâlnesc cu liderii coaliţiei. Nu mi s-a spus la telefon de ce”.
Ei, ce ziceţi?
Dacă te cheamă Lilian Zamfiroiu, pare că viaţa-i simplă, lipsită de stress, întrebări existenţiale şi dileme.
Simplă, deci, şi cu debile provocări!
Iar pe acest fond, cumva, cândva, cineva îţi va citi CV-ul şi sigur te va promova.
De soldaţi credincioşi şi căţeluşi de pluş va fi tot timpul nevoie.
P.S.: Ce coincidenţă interesantă, ca după un turnător, ICR să fie condus de un alt personaj din zona asta, care se scuză doar că nu a avut ce le spune securiştilor, fapt pentru care s-a simţit jenat, şi nici nu a semnat angajament.
