Oficialii europeni caută în continuare soluții la criza refugiaților, în timp ce în statele membre crește nemulțumirea socială și se adâncesc clivajele politice. În contextul amenințărilor teroriste, al atacurilor cibernetice și al riscurilor unei noi crize economice, consensul și solidaritatea devin aproape imposibile.
Două Europe se află în coliziune, atât în Grecia, Ungaria, Cipru, Italia, Slovacia sau Polonia, cât și în Franța, Germania, Marea Britanie, Spania sau Olanda. Prima dintre ele, Europa guvernanților, speră să poată restabili echilibrele rupte și să ajungă la un compromis salvator. Aceasta e Europa care pledează pentru refacerea coeziunii, pentru toleranță și responsabilități partajate. Cea de-a doua, Europa opozanților, contestă politicile comunitare și refuză cotele de refugiați, organizează greve, alunecă spre rasism și se pregătește pentru sfârșitul actualei UE. Sarcina taberei pro-europene devine cu atât mai dificilă cu cât reprezentanții acesteia sunt criticați, compromiși sau acuzați de trădarea intereselor naționale chiar în țările din care provin.
Încercând să negocieze un acord viabil cu Turcia pentru a stopa valul migrației și a gestiona integrarea milioanelor de islamiști, liderii Comisiei Europene și ai Consiliului European s-au bazat în primul rând pe cancelarul german și pe președintele Franței. Angela Merkel și François Hollande se confruntă însă cu destule probleme la ei acasă, iar adversarii lor politici preiau, adesea fără rezerve, opțiunile și sloganurile adversarilor UE. Sub presiunea contestațiilor și a intereselor de partid, președintele Hollande s-a distanțat, la Summitul UE-Turcia din 7 martie, de pozițiile doamnei Merkel, bănuită – din mai multe direcții – că ar fi stabilit o înțelegere prealabilă cu Ankara, tocmai pentru a-și salva imaginea și poziția de lider. Parisul a îndemnat la „vigilență extremă“, avertizând că „planul cu Turcia e ușor de enunțat și greu de aplicat“, în timp ce Berlinul declara că „s-a ajuns la o formulă care va garanta controlul frontierelor externe“. Ungaria a anunțat dinainte că se va opune acordului cu președintele turc Erdogan, iar Italia și Cipru au avut și ele obiecții. Summit-ul s-a încheiat fără rezultate concrete și presa occidentală a criticat mai degrabă Turcia, pentru că pune condiții financiare inacceptabile, decât lipsa de coerență a pozițiilor intraeuropene.
Motorul franco-german e de mai multă vreme în criză. Pe fondul temerilor că actualul președinte francez nu-și va depune o nouă candidatură, iar cancelarul german ar putea plăti prețul politic al propriilor decizii referitoare la refugiați, această criză se adâncește. Tandemul Hollande-Merkel pare mai fragil ca oricând și nici unul dintre cei doi lideri nu are suficientă energie să i se dedice. Ultimul sondaj de opinie arată că doar 17% din francezi mai cred că președintele lor e capabil să rezolve problemele țării. Socialiștii francezi sunt tot mai divizați și lupta lor fratricidă nu poate aduce nimic bun. Guvernul Valls trebuie să negocieze chiar în aceste zile cu sindicatele, care au declanșat masive proteste sociale pe tema reformei Codului Muncii. La rândul său, formațiunea doamnei Merkel (Uniunea Creștin Democrată – CDU) se confruntă cu opoziția populistă de dreapta (Partidul Alternativa pentru Germania – AfD). În alegerile regionale, considerate primul test electoral pentru politicile privind imigrația, rivalii cancelarului se află în ascensiune (cu aproape 13% din voturi), iar proba decisivă urmează să aibă loc pe 13 martie a.c.
Competiția electorală din statele europene (și nu numai), riscă să ignore realitățile sociale, reflectând starea de derivă a Occidentului. Pe de altă parte, rigorile normative ale UE provoacă tot mai multe reacții de protest. Bruxelles-ul a transmis pe 8 martie o serie de avertismente mai multor țări europene, privind deviațiile de la pactul fiscal și riscul depășirii deficitelor bugetare. Politicile de austeritate sunt însă respinse și de sindicaliștii europeni de stânga, și de extremiștii europeni de dreapta. Conform ultimelor monitorizări, coeziunea europeană e în declin în vechile state membre ale UE, dar nici esticii nu mai au opinii majoritar favorabile instituțiilor comunitare. Din Polonia până în Spania și din Ungaria până în Irlanda, pro-europenii care vor mai multă coordonare de la Bruxelles, mizând pe solidaritate, se lovesc de zidul celor care solicită mai multă independență, mizând pe naționalism. Radicalismul împotriva Bruxelles-ului a depășit granițele Ungariei, care era anul trecut singura țară rebelă și refractară. În Slovacia, 14 reprezentanți ai extremei drepte au intrat de curând în Parlament, iar premierul Fico va trebui să găsească o cale de colaborare cu ei. În Germania, populiștii din AfD reiau sloganurile Frontului Național din Franța (condus de Marine Le Pen), adaptându-le la dosarul migranților și la campania electorală internă. Purtătoarea de cuvânt a AfD, Frauke Petry (tânără, carismatică, doctor în chimie, convinsă că statul se poate salva dacă în fiecare familie de nemți se nasc trei copii), a declarat, zilele trecute, că poliția trebuie să fie pregătită să tragă în refugiați când aceștia pun în pericol granițele țării. Comisarul european Günther Oettinger, reprezentant al CDU, a afirmat că „Petry e o nenorocire pentru Germania“ și că „dacă i-ar fi soție, el unul s-ar sinucide“.
Doamna Petry i-a replicat acid, remarcând că „politicile conservatoare incită la sinuciderea în familie“. Grupul Conservatorilor și Reformiștilor din Parlamentul European a decis excluderea celor doi membri ai Alternativei pentru Germania. Unul dintre parlamentarii excluși, Beatrix von Storch, s-a apărat cu argumentul că „e vorba de un complot pentru a discredita AfD înainte de scrutinul regional“, etichetându-i pe Merkel și Cameron drept „cacealmiști obișnuiți să-și mituiască electoratul, aflați însă la ultimul lor spectacol de comedie politică“.
Criza refugiaților a revelat nu doar diviziunile comunitare, ci și cota de anti-europenism din fiecare stat membru. Nu-i de mirare că, într-un plan mai larg, doamna Merkel își exprimă admirația pentru Hillary Clinton, în timp ce Marine Le Pen îl susține vocal pe Donald Trump. Cele două tabere europene au interese diferite și așteptări de sens contrar, inclusiv în relația cu Washingtonul. O parte a Europei se teme că o dată cu UE va dispărea și NATO, cealaltă parte nu ascunde faptul că își dorește ce-și dorește și Moscova. Toată lumea se întreabă care dintre părți va câștiga bătălia.
Iar dacă Europa uniunii nu reușește să evite eșecul, cum va reuși o Europă fără uniune să aducă soluții și să evite instabilitatea, conflictele, tentația totalitarismelor pe care a cunoscut-o în anii ’30?
