Cursul a cunoscut un minim pe 3 mai (4,3 lei/euro), moment în care Guvernatorul Isărescu lansa chiar un mesaj de încurajare a vânzătorilor de lei, arătând că nu exclude aprecierea monedei naţionale în acelasi timp cu creşterea exporturilor. “S-a mai întâmplat în România, în 2000 – 2001. Nu văd de ce nu s-ar mai intampla şi in prezent” sublinia Isărescu. “Peisajul” valutar s-a schimbat radical între timp
Am auzit de mai multe ori în acest an trompete entuziaste: întărirea leului exprimă revenirea economiei, includerea României în indicii JP Morgan pune pe radarul investitorilor bondurile Guvernului, etc, etc. Pe 3 mai am avut cel mai bun curs din 2013-4,3 lei euro (anul trecut moneda europeană a închis la 4,42 lei)-şi se părea că va curge numai lapte şi miere pentru debitorii noştri (ce să-I faci, la exportatori se gândesc mai puţini deşi suntem o ţară dominată de importuri). Ei bine, revenirea sentimentului de risc la nivel global a atras o mişcare de refugiu de pe valutele emergente, bursele încep să o ia uşor la vale, materiile prime s-au depreciat la rândul lor. E puţin deranj în Paradisul monetizărilor eterne, cei care visau la QE-uri infinite (quantitative easing-programul prin care se cumpără bonduri guvernamentale contra bani proaspăt tipăriţi de băncile centrale) au luat o pauză de respiraţie şi încep să aibă îndoieli. Vă daţi seama că leul nostru nu putea face excepţie şi pierde la rândul său teren intrând repede în depreciere în 2013 după 5 şedinţe de scăderi consecutive. Pe 6 iunie cursul calculat de BNR a fost de 4,4763 lei/euro, în condiţiile în care pe interbancar ajunsese şi la 4,49 lei/euro, aproape deci de pragul psihologic de 4,5 lei/euro
Cum Mugur Isărescu nu este jurnalist în căutare de senzaţionalism economic, chiar nu înţelegem declaraţiile entuziaste pe minimul din mai. Ceva prudenţă, ceva nuanţări suplimentare nu strică, altfel cum le explici celor care s-au grăbit să-şi economiile în lei cu unele în valută de ce înregistrează o pierdere cât dobânda bancară pe 2 ani în numai 5 săptâmâni? Presa a excelat la rândul său în preluări optimiste după cum reiese dintr-o selecţie realizată de blogul “românianudă”. Pe 13 iunie aveam în Capital “Leul, pe locul doi în topul celor mai apreciate monede europene în 2013” iar în 2 iunie încă ne mai bucuram “Leul, cea mai mare creştere faţă de euro la nivelul UE (EvZ).
Ce urmează mai departe? Greu de spus, reveniri sunt oricând posibile chiar pe un trend descendent. Fuga de pe emergente a fost cam bruscă iar amplitudinea destul de mare pentru a fi o simplă marcare de profituri. Următoarele zile/săptămâni ne vor spune mai multe despre direcţia în care ne îndreptăm.
O tempora!
Pe 7 mai, ca urmare a sticlelor de şampanie care se tot deschideau odată cu scăderea euro, scriam în România liberă în articolul “Leul puternic ne slăbeşte economia”: “Deocamdată este prematur să vorbim de o mişcare viguroasă şi de durată de apreciere a leului. Nu ştim cât din cererea mai mare de lei din ultima vreme se datorează sezonalităţii („capşunarii“), cât dobânzilor mari (cu 5,25%, dobânda de politică monetară, stăm cel mai bine în regiune), cât unei mişcări speculative locale privite cu pasivitate de BNR. Ştim cu siguranţă că aprecierea leului nu se datorează investiţiilor străine. Îngrijorează însă seninătatea cu care oficialii băncii centrale privesc întărirea leului în condiţiile în care, în lume, lupta se dă pentru slăbirea propriilor monede, încurajarea exporturilor şi punerea economiei pe baze mai sănătoase”.
Încheiam articolul de atunci în felul următor: “Cum România are nişte vârfuri de plată în contul datoriei publice externe în 2013 şi 2014 (cam 5 miliarde euro anual), poate n-ar fi rău ca BNR să intervină puţin în dinamica cerere-ofertă cumpărând nişte euro „ieftini”. Asta ca să nu fluierăm a pagubă când ni se va subţia rezerva valutară ca urmare a respectivelor rambursări”… Nu putem decât să sperăm că Banca Centrală a profitat din timp de acest sfat.
