Una dintre cărţile-eveniment apărute în această lună este „În umbra Europei“ de Robert D. Kaplan, care în ultimii 40-50 de ani a călătorit de mai multe ori în ţara noastră, ajungând să o cunoască foarte bine.
Autor a şaisprezece volume de politică externă şi de călătorii, inclus de două ori în „Top 100 Global Thinkers“ întocmit de revista „Foreign Policy“, Robert D. Kaplan a venit prima oară în România în anii ’70, în plin Război Rece, pe când era un tânăr jurnalist cu spirit de aventură, iar ţara era un colţ întunecat al Europei comuniste, ignorat de presa occidentală. Vizitele care au urmat – în anii ’80, apoi ’90 şi, mai recent, în 2013 şi 2014 – au fost marcate de dialoguri revelatoare cu personalităţi precum Neagu Djuvara ori Horia-Roman Patapievici şi de lectura unor cărţi fundamentale din şi despre cultura română, prin intermediul cărora i-a cunoscut pe Mircea Eliade, Emil Cioran sau Mircea Cărtărescu. Aceste întâlniri sunt completate, în ţesătura complexă a cărţii, de analiza fină a vieţii de zi cu zi, surprinsă în scene cu aer cinematografic, pe al căror fundal se proiectează fie sordide oraşe de provincie uitate de vreme, fie splendorile arhitectonice din Braşov, Iaşi sau Bucureşti.
„În umbra Europei“, apărut la editura Humanitas, este deopotrivă memorial de călătorie, eseu jurnalistic şi analiză istorică – opera unui scriitor care, vreme de treizeci de ani, a căutat să înţeleagă destinul unei ţări şi să-şi împlinească propria vocaţie. Pornind de la istoria României, dar şi de la atenta analiză a unor ţări vecine, precum Republica Moldova, Bulgaria şi Ungaria, Robert D. Kaplan abordează subiecte mai largi, precum jocurile marilor puteri, Războiul Rece sau Holocaustul. Rezultatul este povestea unei frontiere geografice şi ideologice a continentului nostru – punct de întâlnire între marile imperii, o carte esenţială pentru înţelegerea crizei prin care trec astăzi Rusia şi Europa.
Prima întâlnire cu
blocul comunist
„În vara anului 1971 am călătorit câteva zile cu trenul prin Iugoslavia“, îşi aminteşte Kaplan primul său voiaj în ţările de după Cortina de Fier. „Inspirat de acea scurtă vizită, la absolvirea facultăţii, în vara anului 1973, am făcut un voiaj de trei luni prin Europa comunistă. Am început cu Germania de Est, am continuat cu Polonia şi Cehoslovacia, iar apoi m-am îndreptat spre sud-est, spre Ungaria, România şi Bulgaria. Am stat la hoteluri ieftine şi în casele oamenilor întâlniţi pe drum.
Ne aflam la apogeul Războiului Rece, când toate aceste ţări erau amalgamate în mass-media occidentală sub eticheta de «state-satelit» ale Uniunii Sovietice. Însă, de îndată ce am ajuns în Varşovia din Berlinul de Est, am observat diferenţe semnificative între cele două ţări şi între regimurile lor. Dacă Germania de Est era o închisoare bine ferecată, Polonia respira o atmosferă mult mai liberală. Iar dacă Ungaria, asemenea Poloniei, era plină de tineri sociabili – de care mi-a fost uşor să mă apropii –, România învecinată era mult mai săracă şi mai inaccesibilă unui turist occidental. Acolo nu m-am împrietenit cu nimeni.
În fine, mai era şi Bulgaria, unde, la sat, parcă părăsisem Europa cu totul, ajungând în ceea ce mi se părea a fi Orientul Mijlociu. N-a ieşit nimic din acea călătorie din anul 1973. Tentativele de a publica articole în calitate de corespondent de presă au eşuat din cauza nepriceperii mele ca scriitor şi poate a interesului insuficient faţă de o regiune de unde în acea vreme veneau atât de puţine ştiri.“
Iubirea de carte
Nu doar istoria ţărilor din estul Europei reprezintă o pasiune pentru Kaplan, autorul este animat şi de o dragoste vie pentru cărţi în general, iubind volumele din biblioteca sa cu patima unui amant.
Iată ce scrie Kaplan despre cărţi: „O carte bună pe noptieră luminează până şi cea mai mizeră cameră de hotel. Sir Ronald Storrs, guvernatorul britanic al Ciprului, nota, după ce mulţimea îi incendiase biblioteca în 1931, că «până şi obiectele considerate de obicei neînsufleţite, asupra cărora ai cugetat adesea şi îndelung, pot fi asemenea unor fiinţe iubite de care nimic nu te poate despărţi». (…) Cartea este cel mai senzual obiect neînsufleţit. (…) Să nu subestimăm amintirile oferite de cărţi. O carte poate invoca locul unde a fost citită mai bine decât o fotografie veche. «Casa Buddenbrook» mă trimite imediat la Praga începutului iernii anului 1981, când Războiul Rece afundase oraşul într-o linişte apăsătoare, iar străzile goale făceau ca statuile şi garguiele să pară şi mai înspăimântătoare. Îmi amintesc că mă întorceam de la o întrevedere cu un demnitar al guvernului comunist, urmărit până la hotel de un agent de poliţie, iar în cameră am citit despre căsuţa cu miros de cafea de pe coasta Mecklenburgului, unde Antonia Buddenbrook se îndrăgosteşte de un tânăr student medicinist, o idilă ce moare la sfârşitul verii din cauza obligaţiilor de familie. Exemplarul meu din «Părinţi şi copii», pe care l-am citit în două zile ploioase în vara anului 1973, pe când mă aflam singur într-o cabană, îmi aduce aminte de o pădure românească de stejar, brad şi fag. Mesajul misterios şi modern al lui Turgheniev integrat într-o idilă pastorală despre Rusia secolului al XIX-lea m-a făcut să mă simt atunci, în România, mai degrabă solitar decât singur.“
