După cazul Năstase, după cazul Voicu, după cazul Vântu şi, în fine, după cazul Becali, a devenit evident că până şi ei, olimpienii, sunt „oameni“: pot să ajungă de la ambrozie drept la fasolea de cazan.
Spre indignarea unora, pesemne frustraţi, ba chiar „duşi cu sorcova“, precum cică d-na Macovei, premierul Ponta şi-a exprimat public simpatia pentru „omul Becali“. Dar frustraţii greşesc: premierul nostru, care a fost, este şi va fi numai servitorul binelui public, nu simpatizează câtuşi de puţin cu un infractor condamnat definitiv; cel care are acest sentiment de simpatie este numai „omul Ponta“. Aşadar „omul Ponta“ simpatizează cu „omul Becali“, ceea ce e logic, pe lângă că-i în firea lucrurilor: premierul Ponta este, cum spuneam, servitorul binelui public şi mai presus de orice bănuială. „Omul Ponta“ e un plagiator. „Omul Becali“ e un hoţ. Cum să nu simpatizeze un plagiator cu un hoţ?
Mai sunt şi alte motive de simpatie: „omul Becali“ a ajuns după gratii după vreo 15 ani de la comiterea faptei şi în urma unui proces lung, complicat şi al cărui sfârşit a părut multă vreme a-i fi favorabil. Totuşi, nu i-a fost. Soarta l-a amăgit ani de zile şi la final i-a jucat o festă; acum degeaba o înjură ca pe reporteriţe, că ei nu-i pasă. Bătaia asta de joc a sorţii trebuie că i-a înfricoşat pe mulţi, inclusiv pe „omul Ponta“, nu pe premier, Doamne fereşte, care n-are frică. Într-adevăr, premierul Ponta, în exercitarea atribuţiilor constituţionale ce-i revin, nominalizează corect miniştri ai Justiţiei şi procurori generali. Toţi sunt funcţionari publici sau magistraţi competenţi şi oneşti, aşa cum şi-a dat seama şi preşedintele Băsescu când le-a semnat numirile. „Omul Ponta“, în schimb, îşi cocoaţă în funcţii prietenii şi acoliţii numai ca să-l scoată din nevoie şi să nu păţească şi el vreo boroboaţă. Nu li se cere altă abilitate decât aceea de a-şi sluji prietenul mai mare. Pe el şi pe alţi prieteni ai lui.
În consecinţă, Parchetul General a dat NUP unei plângeri penale privitoare la plagiat. Oficial, a zis Parchetul, „fapta“, adică plagiatul, nu există, aşa cum nu există nici uzurparea titlului de doctor. Premierul Ponta poate dormi liniştit. Totuşi, neoficial, plagiatul e mare cât CFR-Marfă scos la privatizare. De aceea, „omul Ponta“ are motive să doarmă agitat: nu are cum şti dacă nu cumva odată, peste ani, madam Soartă nu-i va da şi lui un brânci pe scară – poate că Daniel Morar are vreun emul ascuns deocamdată pe la Parchet, poate că sămânţa rea semănată de Monica Macovei va încolţi pe la Înalta Curte; cine ştie? Un înţelept de demult (Epicur) spunea că omul care a comis un delict ar putea, desigur, să se ascundă toată viaţa; dar e imposibil ca el să fie sigur că se va ascunde toată viaţa.
Aici suntem: după cazul Năstase, după cazul Voicu, după cazul Vântu şi, în fine, după cazul Becali, a devenit evident că până şi ei, olimpienii, sunt „oameni“: pot să ajungă de la ambrozie drept la fasolea de cazan. Sigur nu e, dar iată că se poate, domnilor zei deveniţi „oameni“! Nu vă e puţin naşpa? Desigur, premierul Ponta, vicepremierul Dragnea, ministrul Fenechiu şi alţii nu au ce-şi reproşa: toţi sunt pe cât de cinstiţi, pe atât de competenţi. Astfel, până şi Crin are de ce să-i invidieze pentru somnul lor sănătos şi liniştit, cel al datoriei împlinite! Necazul e că, de vreun an, „omul Ponta“, „omul Dragnea“, „omul Fenechiu“ şi alţi „oameni“ au început să aibă coşmaruri – sărmanii!
Citeşte continuarea pe Revista 22
