Privind-o, am senzaţia că e un om care a vrut să iasă din timpul său. Cu ultimele-i puteri, dar şi cu o voinţă de nezdruncinat, şi-a pus în gând să ne facă o vizită. Aşa am ocazia să o cunosc pe Margareta Wechsler Dinu. La prima vedere, cel mai bulversant aspect al acestei femei este vârsta, 107 ani. Dar nu este nici pe departe aşa.
Mă uit la tablourile pe care le-a realizat. Şi îmi dau seama că sunt acolo oameni şi locuri care nu mai există azi. Dar pe care Medi le-a văzut cu ochii pictorului. Uite, de pildă, „Portret de femeie din Balcic”, din 1939, apoi o imagine şi mai veche, din Grecia, „Acrotiri”, din 1937. Dar putem să coborâm şi mai mult pe scara istoriei, până în 1933, de când datează „Portretul domnişoarei Adelstein”. Sunt apoi o serie de peisaje de pe tot cuprinsul României, din anii `60, `70, `80. Stau puţin de vorbă cu autoarea tablourilor şi o întreb cum călătorea prin ţară, pentru că aud despre cele mai neaşteptate locuri, Mangalia, Vişeul de Sus, Jurilovca, Medgidia, Sinaia, Cozieni, Brezoi, Priboaia, Văratic, Vatra Moldoviţei, Siret, Piatra Neamţ, Iaşi, Fălticeni, Izvorul Mureşului, Sibiu, Deva, Abrud, Câmpeni, Valea Vinului, Telega, Târgovişte, Constanţa, Hârşova, Măcin, Rucăr, Tulcea. Poate că vi se pare lungă această listă. Şi încă nu e completă, pentru că a fost în mult mai multe locuri. Am vrut să dau numele acestor localităţi, ca măcar citind să simţiţi anvergura efortului interlocutoarei mele. Din ce înţeleg, cum îmi povesteşte, pleca la drum cu rucsacul în spinare, mergea pe jos distanţe mari, ba mai apela şi la câte o maşină, dacă se oprea cineva s-o ia. O ascult şi simt senzaţia aceea de libertate, a călătorului, care are deasupra cerul şi sub picioare asfaltul, pietrişul sau noroiul. Ultimele sale tablouri datează de la mijlocul anilor `80. După aceea, uitarea s-a aşternut peste acest artist. Parcă îşi terminase, totuşi înainte de vreme, destinul. Şi, chiar dacă a continuat să trăiască, nu mai exista absolut deloc pentru timpurile actuale.
O altfel de arheologie
Am ocazia să vă prezint un alt personaj, pe Luiza Barcan, critic de artă. Ea este cea care, alături de Alexandru Nancu, demarează în anul 2002 un amplu proiect al Fundaţiei HAR. Este o altfel de arheologie, dacă putem spune aşa. Pentru că nu se scot la lumina zilei, din străfundurile pământului, monede sau vase din lut ori statuete. Sunt dezgropate din văgăuni şi mai întunecoase, de data asta ale uitării, suflete, oameni. Este vorba despre artişti plastici formaţi în perioada interbelică. Pe care, aşa cum îmi spune Luiza, i-a găsit în cele mai neaşteptate locuri. Neaşteptate, aş completa eu, în sensul de marginale. „Cu toţii uitaţi şi ignoraţi, atât în vremea comunismului, cât şi după 1990”, zice noua mea cunoştinţă. Nenumăratele drumuri prin ţară dau roade, pentru că sunt redescoperiţi nu mai puţin de 40 de pictori, de la Eva Cerbu şi Traian Brădean, Lili Pancu, Sabina Negulescu, Nuni Dona, Coca Metianu, până la Aurel Cojan şi Sultana Maitec. Numai câteva exemple. Există două elemente comune la aceşti oameni. Cu toţii sunt născuţi înainte de 1930. Un fapt şi mai important este că s-au format ca artişti la şcoala unor nemuritori ai artei româneşti, precum Camil Ressu, Jean Steriadi, Nicolae Tonitza, Nicolae Dărăscu, Alexandru Ciucurencu. Dar, ţine să precizeze Luiza Barcan, cea mai mare surpriză o are în 2003, când află despre Margareta Weschler Dinu. Preţioasa informaţie vine chiar de la eleva ei, artistul plastic Maria Constantin. „A fost o întâlnire providenţială pentru mine. Un moment de graţie. Suntem martorii unui miracol. Medi este un adevărat tezaur uman viu”, o văd pe Luiza Barcan cu cât de multă însufleţire vorbeşte. Aflu în discuţia de acum, în ceea ce o priveşte pe Maria Constantin, că adesea, în anii `80, o însoţea pe Medi în călătoriile sale prin ţară, în căutarea acelor peisaje care să fie transpuse pe pânză.
„Dacă nu mă lăsaţi să merg, să dispăreţi din faţa mea”
Şi iată-mă acum, la început de primăvară, în anul 2016, în momentul când eu însumi am ocazia s-o cunosc pe Medi Dinu, în Centrul Cultural „Casa Artelor” din Sectorul 3, unde se desfăşoară o expoziţie care cuprinde tablouri şi desene realizate de personajul nostru în diverse perioade ale vieţii sale artistice. Apăruse la un moment dat zvonul că Margareta nu va participa la vernisaj, din cauza unui nefericit accident, în urma căruia avea o durere mare la piciorul drept. Se împiedicase în pragul unei uşi. La vârsta asta, din câte mi se spune, Medi e încă foarte activă. Merge peste tot. E şi normal, mă gândesc, amintindu-mi de ceea ce ştiu deja, călătoriile ei de-o viaţă. Atunci când s-a pus problema dacă să vină sau nu la vernisaj, având în vedere circumstanţele, Medi, îmi spun apropiaţii ei, a reacţionat vehement. Adică ceva de genul, „dacă nu mă lăsaţi să merg, să dispăreţi din faţa mea”. Şi uite aşa, în scaunul cu rotile, adusă cu maşina, pictoriţa născută în 1909 intră pe uşa principală a sălii în care tablourile ei sunt expuse. Pare uşor afundată în gânduri, dar în momentul în care mă apropii şi-i pun câteva întrebări, îşi concentrează atenţia asupra mea şi dialogul se leagă fără nici cea mai mică dificultate. Aşa îmi spune că a văzut lumina zilei în judeţul Vâlcea, în oraşul Brezoi, şi că acasă părinţii o alintau Medi. Citeşte ziare şi reviste, cărţi. Cititul a fost o altă mare pasiune a sa. Aflu de la nepoata ei, Katy Zaharieva, venită tocmai din Bulgaria pentru acest eveniment, că mătuşa este genul de om care ştie să spună, răspicat, “da” sau „nu”. Katy evocă anii cât a stat în casa bunicii, “cei mai frumoşi” din viaţa ei. „Atunci m-am format ca om”, adaugă ea. Unii spun că longevitatea depinde de cum ai ştiut să te fereşti de boli, alţii caută explicaţii în legătură cu hrana sau cu felul în care gestionezi problemele pe care le ai, adică să nu te laşi prizonierul stresului. Medi are însă o cu totul altă explicaţie. „Eu nu am urât pe nimeni. Pentru mine, secretul fericirii înseamnă să te uiţi cu atenţie la ce a creat Dumnezeu, la natură, la oameni”.
Belle Arte, Matematică, Filozofie
A fost odată ca niciodată o fetiţă din Brezoi care, la trei ani, stătea pe malul Lotrului şi prindea peştii cu privirea, apoi îi aşeza cu grijă pe hârtia ei, cu ajutorul creionului. Margareta spune că de la trei ani a început să deseneze, iar mai târziu primeşte îndemnul de la profesorul Costin Petrescu de a-şi urma talentul. Dar vedeţi că viaţa este cu mult mai complicată. Şi pasiunea, în cazul acestei femei, îşi caută drumuri total diferite, pendulând între Artele Frumoase, Arhitectură, Matematică şi Filozofie. Toate acestea i-au dat ocazia să cunoască oameni despre care noi, azi, citim doar în cărţi. Ea a fost acolo, în faţa lui Jean Steriadi şi Francisc Rainer, la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti, absolvită în 1932. Şi nu în orice condiţii, pentru că Jean Steriadi o numeşte pe Margareta cea mai talentată elevă a clasei lui. Dar nu numai arta inundă sufletul tinerei, pentru că arhitectura, la rându-i, este un alt magnet spre care tinde, astfel că urmează cursurile Facultăţii de Matematică, unde profesor îl are pe matematicianul Ion Barbilian sau Ion Barbu, poate aşa vă sună mai cunoscut, ca poet. Neliniştea existenţială o trimite, în acelaşi timp, spre Facultatea de Filozofie, de data asta în faţa expunerilor susţinute de Dimitrie Gusti şi Nae Ionescu.
Pictor clasic, poet avangardist
Nu mai e demult o noutate că doi oameni cu viziuni diferite pot fi atraşi iremediabil unul spre celălalt. La fel se întâmplă şi cu Medi, îndrăgostită de un poet avangardist, Stephan Roll, pe numele său adevărat Gheorghe Dinu. Soţia lui a fost întotdeauna, cum o caracterizează criticul de artă Luiza Barcan, un spirit clasic. E drept, „cu tendinţe moderne accentuate. Unii spun că, măritată cu un poet avangardist, ar fi trebuit ca ea însăşi să fie avangardistă. Dar nu a fost deloc aşa”. Rămân în zona criticului de artă, pentru că aştept o caracterizare mai amplă asupra operei pe care o lasă în urma sa Margareta Dinu. Este vorba despre mii de lucrări. “O remarcabilă desenatoare. Are un simţ al detaliului foarte puternic. A pictat în ulei, în prima parte a vieţii, apoi în acuarelă. Foarte mult a pictat în Delta Dunării şi la malul Mării”. E şi aici o poveste. Marea fiind prezentă în tablourile sale încă din anii petrecuţi în Balcic. O lume pe care Medi a iubit-o foarte mult. Deloc întâmplător, după Al Doilea Război Mondial, când Balciciul nu mai e al nostru, Margareta vrea să fie cât mai aproape de zona aceea şi respiră mult timp aerul Mangaliei.
Arta nu are moarte. Nici artiştii
Viaţa poate să ofere multe surprize oamenilor, asta e clar, numai dacă vezi destinul Margaretei Dinu. Prima ei expoziţie de pictură are loc în 1932. Urmează alte evenimente de acest fel, până în 1954. După aceea, tăcere. Nu vrea să intre în amănunte legate de perioada respectivă. Era suficient statutul de om simplu, plecat la pas prin România. Pentru ca mult timp după debutul din 1932 să fie redescoperită şi, în 2003, deci după 71 de ani, să urmeze, am putea spune, un al doilea debut, în faţa unei noi generaţii care îi apreciază talentul. De atunci, tablourile sale fost expuse în diverse locuri din Bucureşti, Constanţa, Râmnicu Vâlcea, dar şi în oraşul ei natal, Brezoi, al cărui cetăţean de onoare devine în 2013. Alături de ea, şi ceilalţi oameni ai culorilor interbelice, aduşi în atenţia secolului XXI de Fundaţia HAR, formând generaţia „seniorilor picturii româneşti contemporane”, stau faţă în faţă cu actualitatea, de peste zece ani încoace, în expoziţii din Capitală şi din ţară. Dovedind nu numai că arta nu are moarte. Dar nici artiştii!
