Ţara (sau o parte însemnată a ei) pare înamorată de Victor Ponta, în pofida creşterii preţurilor, a unor noi impozite şi a imobilismului general. Straniu? Doar la prima vedere.
Primul ministru aplică cu multă abilitate tactica următoare: fiecare este servit cu câte ceva pe plac, dar nu cu tot ceea ce şi-ar dori. Iar beneficiarul zice fie „bogdaproste, coane“, fie „ferească Dumnezeu de mai rău“.
Din această a doua categorie fac parte şi „partenerii externi“ – Comisia Europeană, SUA, Marea Britanie. Lor Ponta le-a dat acordul „de coabitare“ cu Băsescu şi garanţia că nu vor mai avea loc în România crize politice majore, de felul celei din 2012. Mai mult, pare a fi dovedit că e în stare să ţină sub control impulsurile anarhico-destructive ale lui Crin Antonescu şi ale lui Dan Voiculescu. Nu-i mult, dar rămâne o asigurare importantă pentru puterile occidentale într-un timp încă tulbure pentru Uniunea Europeană şi pentru economia mondială.
FMI-ului şi mediului economic şi de afaceri intern şi internaţional Ponta le-a oferit garanţia că va continua politica de austeritate a fostelor guverne de dreapta (pe care o hulea atât în trecut); într-un moment când această politică e contestată vehement în Europa de unii politicieni, de unele state şi de o parte însemnată a publicului, o astfel de atitudine prudentă nu e de lepădat. Rezultatul a fost scăderea ratei împrumuturilor guvernamentale.
Electoratului propriu Ponta îi dăruie, printr-o prezenţă constantă la televiziuni, un chip etern zâmbitor, glume de „băiat de cartier“, înfierarea fostei guvernări şi sentimentul că odată va curge şi laptele, şi mierea. De exemplu, spune că el ar vrea să facă mai mult pentru „popor“ – să impoziteze veniturile bugetarilor de peste 1.000 de euro lunar – dar nu-l lasă „ăia răii“ – liberalii! Aşa că renunţă, resemnat!
