O să fac un pact de necoabitare cu o lume politică care şi-a descoperit subit vocaţia coabitării. Mă reconfortează un singur gând: n-o să ne simţim lipsa.
Îmi vine din ce în ce mai greu să scriu articole cu subiect politic. Am sentimentul că scriu în răspăr cu realitatea politică românească, că, pe măsură ce o împing prin cuvinte într-o parte, ea o ia în cealaltă. Urmăresc anevoios şi mişcările politice. Mi se pare o continuă pierdere de timp şi de energie. Tot ce pare că merge bine iese prost şi invers. Mă văd în postura de a critica mult mai des decât îmi propun, iar asta pentru că nu mai văd idei, proiecte şi oameni în care să cred şi pe care să le sprijin. Am o problemă, aşa că o să iau măsuri. O să fac un pact de necoabitare cu o lume politică care şi-a descoperit subit vocaţia coabitării. Mă reconfortează un singur gând: n-o să ne simţim lipsa.
Anul 2013 va fi încununat de „realizări“: un text de Constituţie coordonat de Crin Antonescu, aspirant la funcţia de loază supremă în stat, un model de regionalizare asumat de Liviu Dragnea, tătucul unuia dintre cele mai severe modele de sărăcie la nivel judeţean din România, o sumedenie de companii de stat date pe mâna unor manageri privaţi al căror singur contact cu mediul privat a fost demult, în privata din spatele curţii.
Absorbţia de fonduri europene pe următorul exerciţiu financiar va fi fulminantă. O prevestesc remarcile făcute de reprezentanţii Comisiei Europene în martie: „Propunerea făcută de Guvernul României nu întruneşte încă minimele condiţii de calitate şi credibilitate pentru a permite un dialog informal eficient privind viitoarele documente de programare. La ultima întâlnire, toate ministerele au expus propriile lor nevoi sectoriale, fără să fie susţinute de o viziune strategică şi fără să fie suficient şi consistent raţionalizate şi coordonate“. Ne-au spus elegant nu doar că suntem varză, ci chiar mai multe verze. Urmează barză, mânz şi viezure, dar pe banii noştri, nu ai lor.
La cum se arată împărţelile, 2013 va fi dominat şi de o acerbă luptă a opoziţiei cu ea însăşi. Într-un mod bizar, care are foarte puţin de-a face cu vreun model european, la noi puterea nu se luptă cu opoziţia şi nici invers. Fiecare are de tras mult mai mult cu „coledzii“ decât cu adversarii. E un fel de meci suprarealist. Se pupă şi se înjură fiecare în jumătatea lui de teren. În timpul ăsta, arbitrul şi-a făcut şi el echipa lui, cu oameni din teren şi din tribune. Nu pare să deranjeze pe nimeni că mingea lipseşte de o bună bucată de vreme. Spectatorii nu sunt atenţi pentru că pe ecranele stadionului rulează un fascinant documentar cu varani, animale cu doi ficaţi, patru fese şi nenumărate buzunare.
Citeşte continuarea în Revista 22
