Din an în an, Biserica mărturisește evenimentul de o colosală importanţă care a avut loc cu peste două mii de ani în urmă. Atunci, în zorii zilei, femeile mironosiţe au venit la locul înmormântării Învăţătorului lor și au văzut că mormântul era gol. Puterea dumnezeiască a Mântuitorului Hristos a învins legea morţii și a înviat, demonstrând întregii omeniri că moartea nu este sfârșitul vieţii, ci poate fi biruită cu puterea lui Dumnezeu.
În felul acesta, Învierea Mântuitorului Hristos, fiind un eveniment unic în istoria omenirii, prin planul lui Dumnezeu a devenit sărbătoarea vieţii și a luminii, a liniștii și fericirii. Pentru aceasta, de Sfintele Paști vestim victoria existenţei noastre, urarea de pace, speranţa și alinarea pentru fiecare om. Cel care a fost născut din Preacurata Fecioara Maria, Cel care a suferit mult și fără de vină, răstignit și mort pe cruce între doi tâlhari, Cel, Care primul dintre toţi oamenii a înviat din morţi – Acela „S-a sculat din mormânt precum a zis”. (Matei 28, 6). Cei care au venit la locul unde fusese pus Domnul, „dis-de-dimineață… pe când răsărea soarele” (Marcu 16, 2), nu l-au găsit acolo pe Iisus, nici piatra care închidea peștera, nici straja care o păzea, nici moartea însăși n-au putut sta împotriva măreţiei și puterii Dumnezeului celui viu.
Înomenirea Cuvântului atinge punctul cel mai înalt în taina dureroasă și totodată glorioasă a pătimirii, morţii și învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Suferinţa și moartea Lui subliniază realismul extrem al întrupării sale. El adună în sine întreaga realitate umană, devenind din nevăzut vizibil, din nepătimitor pătimitor, din Dumnezeu nemuritor om muritor. În pătimirea și în moartea sa se lămurește taina întrupării, cum subliniază Sfântul Apostol Pavel: „Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie” (I Corinteni 1, 23). Astfel, jertfa crucii, de neînţeles pentru raţiunea omului, a fost una din temele importante ale învăţăturii creștine din toate veacurile.
Şi astăzi suferinţa crucii și biruinţa învierii constituie stânca tare pe care se zidește credinţa creștină ortodoxă. Sfânta Crucea este identitatea noastră creștină paradoxală și problematică faţă în faţă cu alte religii. Dacă Mântuitorul Hristos, cel care a proclamat împărăţia lui Dumnezeu, părea să fie abandonat de toţi, El biruie moartea cu puterea sa dumnezeiască, înviind din mormânt. Deci, Cel care a dat Legea pe Sinai a fost condamnat în numele acestei Legi; Cel care a vindecat pe bolnavi și a alungat puterile demoniace a murit fără să fie ajutat și apărat de cineva. Cel care s-a arătat întotdeauna binefăcător al oamenilor a fost condamnat să moară ca un răufăcător pe o cruce între tâlhari. Cel care a făcut din viaţa sa un eveniment religios unic în lume și-a dat duhul în afara cetăţii sfinte și a templului, fiind răstignit și luat în râs de cei fără de lege. Pentru aceasta, Crucea și Învierea sunt cele două elemente care ridică creștinismul deasupra oricărei critici venite din exterior. În misterul suferinţei lui Dumnezeu stă efectiv identitatea și adevărul vestirii creștine.
Adevărata motivaţie a morţii Mântuitorului este a iubirii lui Dumnezeu care s-a manifestat în istorie cu milostivire și iertare. Încă de la Naștere viaţa Domnului a fost orientată în mod direct spre Cruce și moarte (Luca 2, 35), așa cum mărturisim în Simbolul de credinţă: „Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire a coborât din cer, s-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria fecioară și s-a făcut om. S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat”. În acest sens, în iconografia de la Nașterea Domnului îl vedem pe pruncul Iisus pus în iesle ca într-un adevărat „mormânt”, semn teologic al morţii și învierii Lui.
Această conștiinţă a Bisericii nu privește doar conţinutul și semnificaţia misiunii Mântuitorului, ci și modalităţile cu care avea să se încheie viaţa Lui. Domnul, de fapt, a fost conștient că se dăruiește total pe sine însuși pentru noi, acceptând cu libertate deplină călătoria care avea să se încheie cu pătimirea și moartea sa: „Iată, ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi predat arhiereilor și cărturarilor; și-L vor osândi la moarte și-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori și-L vor scuipa și-L vor biciui și-L vor omorî, dar după trei zile va învia” (Marcu 10, 33-34). Așadar, libertatea cu care Mântuitorul merge în întâmpinarea morţii dovedește faptul că împlinește voinţa Tatălui, „ca lumea să știe că eu îl iubesc pe Tatăl și fac ceea ce Tatăl mi-a poruncit” (Ioan 14, 31) și că ne iubiește și pe noi până la moarte, cum ne spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „Ştiind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârșit i-a iubit” (Ioan 13, 1).
Deci, jertfa de pe cruce a Domnului este iubirea Tatălui și a Fiului (Galateni 2, 20), pentru mântuirea noastră. Întrucât este manifestarea iubirii divine, Răstignirea arătându-ne iubirea lui Dumnezeu în noi. În concluzie: „Nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci El ne-a iubit și l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (I Ioan 4, 9-10).
Creaţia și Învierea se pot constata și înţelege numai prin credinţă
Dar, Învierea Domnului este și evenimentul minunat și tainic, cel mai important din istoria lumii, de egală valoare cu creaţia însăși. Ca și creaţia, învierea depășește timpul și spaţiul fără să se supună unor cauze care există și acționează prin sine însuși, fără să poată fi explicată raţional. Dumnezeu, care creează lumea, este mai presus de ea și chiar dacă ar fi fost cineva care să fi văzut apariția lumii, tot n-ar fi putut s-o privească, o dată ce omul este mărginit de spaţiul său fizic, istoric și spiritual. Din acest motiv, creaţia lui Dumnezeu se poate constata și înţelege numai prin credinţă. Tot așa se prezintă și evenimentul învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Cel care lucrează și de astă dată în calitate de cauză fiind tot Dumnezeu. Învierea Domnului nu se datorează vreunei puteri din afara Lui sau altor factori naturali de primprejur.
De aceea cauza care a produs învierea nu s-a putut vedea în realizarea ei, fiind mai presus de puterea mijloacelor de cercetare și de constatare omenească. Dacă cineva fără credinţă ar fi văzut pe Domnul Hristos după moarte ar fi căutat, desigur, o explicaţie naturală a acestui fapt sau l-ar fi considerat o enigmă a cărei explicaţie naturală nu se poate da. Deci și aici, ca și la creaţie, toate explicaţiile sunt departe de adevăr, rămânând valabilă numai credinţa care ne face să primim învierea Domnului ca fapt absolut constrângător venind din partea lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. De bună seamă, faptul că în viaţa aceasta credem, dar nu vedem totul se datorează stării noastre de fiinţe pământești, dar în mod cert că dincolo, când vom învia și noi prin puterea Mântuitorului, îl vom vedea faţă către faţă, cum ne învaţă Sfântul Ioan Evanghelistul (I Ioan 3, 2). În forma actuală de existenţă credem în învierea Domnului și suntem convinși că a înviat pentru că El ne-a încredinţat despre aceasta prin arătările Lui după înviere și că Sfinţii Apostoli sunt martori ai acestei minuni, cum spune același Sfânt Evanghelist Ioan: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii… vă vestim și vouă, ca și voi să aveţi împărtășire cu noi” (I Ioan 1, 1-2).
Dar, dacă creaţia și învierea nu sunt evenimente istorice obișnuite, aceasta nu înseamnă că ele n-au avut loc sau că n-au nici o relaţie cu istoria și cu noi, oamenii. Ele amândouă sunt fapte săvârșite de Dumnezeu odată pentru totdeauna, întrucât Creatorul nu se repetă în lucrările sale. Evident, învierea și creaţia se deosebesc și ele, ca lucrări ale lui Dumnezeu. Creaţia, fără să fie o lucrare istorică, rămâne legată de timpul nostru și determină istoria. Învierea însă este dincolo de istorie, deoarece Mântuitorul Iisus Hristos cel înviat trece dincolo de timp și spaţiu, intră prin ușile încuiate la Sfinţii Apostoli, se arată la mai mulţi oameni deodată etc.
Astfel, această minune se delimitează de toate minunile săvârșite de Domnul, inclusiv de învierea lui Lazăr; acesta n-a intrat într-un alt mod de existenţă, ci l-a reluat pe cel dinainte de-a muri. Însă Domnul Hristos, după ce a înviat din morţi, nu mai moare deoarece de acum trăiește altfel decât noi într-o viaţă cu totul deosebită de cea anterioară, de cea istorică. Viaţa Domnului după înviere nu mai este supusă timpului nostru, este veșnică și nu decurge din lumea noastră. Această viaţă este lucrarea exclusivă a lui Dumnezeu, nefiind nimic în afară de Dumnezeu care să contribuie la realizarea ei.
Datorită acestei minuni, cei morţi în nădejdea învierii și a vieţii veșnice vor învia, primind o nouă viaţă prin puterea lui Dumnezeu. Faptul învierii ne arată că Mântuitorul ne scoate din starea de robie și stricăciune în care păcatul ne-a prăbușit, înălţând-ne la ceruri pentru a fi veșnic în relaţie cu Tatăl cel ceresc.
Așadar, prin Înviere omul credincios dobândește posibilitatea comunicării cu puterea de sus, pentru a trăi după legile lui Dumnezeu. Fiind bun și mărinimos, cinstit și corect, omul este credincios, este capabil să împartă cu semenii și bucuria, și tristeţea. Această atitudine a creștinului faţă de cei apropiaţi include în sine și grija faţă de ţara sa, faţă de poporul său, faţă de familie și casa personală. Propovăduind prioritatea valorilor spirituale creștine, Biserica cheamă pe copiii săi la o atitudine responsabilă faţă de valorile pământești, dar reale, din lumea alcătuită de Creator: natura înconjurătoare și bogata moștenire creștină zidită pe parcursul a secole întregi de către înaintași.
Desigur, pentru a simţi și a înţelege cât de bună și de ușoară este chemarea pe care o pune pe umerii noștri Domnul, trebuie să învăţăm să facem bine atât celor apropiaţi, cât și celor străini. În acest proces cel mai dificili este doar primul pas, când trebuie să ne oprim la timp pentru a nu răspunde la ură cu ură, la răutate cu răutate, la minciună cu minciună, la judecată cu judecare. Măcar o dată să simţim satisfacţia în urma unei fapte bune faţă de aproapele nostru, fie că acesta este un membru din familie, de la serviciu, din parohie, din mânăstire, vecin sau un simplu cunoscut. Acest sentiment de satisfacţie poate crește într-o stare de spirit de bucurie și optimism, dacă lucrurile bune, săvârșite nu din mândrie, ci din toată inima, devin parte din viaţa noastră. Doar atunci vom putea simţi schimbările în bine din societate, când vom conștientiza prezenţa legăturii de nezdruncinat dintre faptele bune pe care le săvârșim și bunăstarea generală.
Așadar, vă invităm pe toţi preoţii, călugări și călugăriţe și pe toţi credincioșii și credincioasele Bisericii noastre să mărturisiţi prin viaţa dumneavoastră marea și desăvârșita taină a Crucii și a Învierii. Noi știm că ultimele cuvinte rostite de Domnul pe cruce sunt pentru noi, „cei ce ne mântuim, puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1,18). De aceea, trebuie să luptăm necontenit împotriva minciunii și a corupţiei care deformează frumuseţea sufletului nostru, pusă cu atâta dragoste în firea noastră. După cum știm, puterea lacomă și păcătoasă ruinează fundamentele și condiţiile de viaţă ale ţării noastre, ale familiilor și urmașilor noștri.
Pentru aceasta, datoria credincioșilor ortodocși este să respecte ţara noastră, familia creștină, viaţa semenilor lor, să lupte prin cuvânt și faptă ca liderii politici ai lumii să se așeze la masa păcii, ca oamenii lumii să nu se mai ucidă între ei, să renunţe la violenţă și la fanatism care pun în pericol lumea și viaţa. În felul acesta, triumful Învierii va fi trăit ca o biruinţă a vieţii, a iubirii frăţești și ca o nouă perspectivă spre viaţa viitoatre.
În lumina marelui Praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos și a rugăciunii Sfinţilor Săi, vă adresăm tuturor părintești doriri de sănătate și mântuire, de pace și bucurie, de ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu salutarea pascală:
„HRISTOS A ÎNVIAT!“
