Motivele pentru care Traian Băsescu şi aliaţii săi consideră că România are stringentă nevoie de o nouă construcţie politică de centru-dreapta sunt lesne de înţeles − este suficient să constaţi ce a ajuns PDL.
Totuşi, preşedintele şi echipa sa de consilieri nu vor putea neglija cel mai recent stadiu al crizei care zguduie zona euro, deoarece între timp a ajuns pusă sub semnul întrebării însăşi capacitatea UE de a mai putea tempera oarecum demersurile nocive ale unei bune părţi a elitei politice româneşti.
La o privire succintă, noua etapă a crizei nu pare cu nimic mai alarmant decât precedentele. Ca de obicei a fost nevoie de un jucător-cheie determinat în privinţa paşilor de urmat, Germania reuşind nu doar să-şi impună viziunea, ci să şi păstreze aparenţele proteguirii proiectului european bazat pe solidaritate social-liberală. În criza cipriotă, cancelarul Merkel a susţinut un plan de ajutor care a deranjat pe de o parte micii depunători, iar pe de alta, vădit, influentele cercuri economice ruseşti de la faţa locului. După ce Parlamentul de la Nicosia a respins planul de ajutor european care prevedea taxarea tuturor depozitelor bancare, autorităţile cipriote au reuşit să obţină acceptul Troicii pentru un plan “B” de salvare. Acesta prevede restructurarea sectorului bancar supradimensionat, noi măsuri pentru controlul capitalului şi, nu în ultimul rând, îngheţarea şi taxarea depozitelor bancare mai mari de 100.000 de euro cu până la 40 la sută. În baza acestor concesii Ciprul a evitat, potrivit ministrului său de Finanţe, “o ieşire dezastruoasă din zona euro”, păstrându-şi locul în selectul Eurogrup cât timp va înţelege să acţioneze mai prudent pe viitor şi nu pe post de hub financiar al unor investitori dubioşi.
Episodul Cipru a sporit însă enorm incertitudinile cetăţenilor europeni cu privire la drumul pe care s-a înscris UE. Ce-i drept, noul model european de abordare a crizei a fost indubitabil influenţat de agenda electorală a doamnei Merkel, dar dincolo de strategii electorale şi victoria sau înfrângerea electorală a actualului cancelar Germania ramâne, deocamdată, singura forţă stabilizatoare a unei Uniuni Europene din ce în ce mai fragmentate. Astfel, orice plan de criză vizând zona euro va purta şi pe viitor, vrând-nevrând, amprenta Berlinului. Concomitent se înmulţesc însă şi vocile care susţin că Germania şi ţările nord-europene nu fac altceva decât să îşi consolideze diversele avantaje şi interese în detrimentul statelor membre sărace de la periferia zonei euro, afundate din ce în ce mai adânc în criză.
Cât priveşte Rusia, criza nu pare să fi condus la modificări substanţiale ale strategiilor Kremlinului. Versat, preşedintele Putin a realizat din start că dificultăţile Ciprului sunt prea mari şi multe pentru a putea permite, în momentul de faţă, securizarea influenţei şi intereselor Rusiei în Estul Mediteranei. Comparativ, UE a fost mult mai imprudentă atât în 2004, când a decis că aderarea unei parţi a insulei divizitate reprezintă un risc gestionabil, cât şi în 2008, când a primit redutabilul “paradis fiscal” în zona Euro, deşi era evident că întreaga economie cipriotă se baza pe sectorul finanţelor internaţionale.
În pofida eforturilor maşinăriei de PR a UE de a camufla oarecum aspectul, de data aceasta s-a putut vedea limpede că Ciprul nu a fost tratat ca un partener egal ajuns la ananghie din cauza propriei nesăbuinţe, dar salvat în final de nişte aliaţi sincer îngrijoraţi. De fapt şi de drept, Ciprul a fost tratat ca o marfă de duzină. Dacă planul iniţial de ajutor european a provocat o revoltă de proporţii preponderent din cauza taxei ce viza inclusiv micii depunători, cel final agreat de Troică − anume îngheţarea şi impozitarea tuturor depozitelor mai mari de 100.000 de euro – loveşte din plin în clasa de mijloc a ţării. Aceasta va ajunge, inevitabil, decimată ca urmare a unei măsuri ce ridică mari semne de întrebare cu privire la libertatea economică în Europa.
Dup ce autorităţile de la Berlin au concluzionat că modelul economic cipriot este unul eronat, Luxemburg − ţară în care sectorul financiar-bancar reprezintă o parte şi mai mare din economie − nu s-a sfiit să acuze Germania deschis de aspiraţii hegemoniale. În prezent, suspiciunea generală şi antagonismul cresc pe zi ce trece, pe când solidaritatea atât de indispensabilă identificării unor soluţii viabile se topeşte văzând cu ochii − deşi odinioară fusese o caracteristică a UE în vremuri de criză.
Pentru Victor Ponta, o Uniune şubrezită reprezintă bucurie şi necaz laolaltă. Pentru hardlinerii USL, care deja insistă de zor asupra “profundei nedreptăţi” făcute ţărişoarei prin instituirea multhulitului MCV privind reforma justiţiei şi combaterea corupţiei, orice semn de slăbiciune a UE constituie o nouă şansă de atac pentru a se vedea odată scăpaţi de incomodul mecanism. Iar pentru România şi economia ei sleită debilitatea UE înseamnă încă un pas spre dezastru − unul inevitabil în condiţiile unei agravări atât de severe a crizei euro, încât Bruxelles-ul să se vadă până la urmă constrâns la limitarea fondurilor europene, lăsându-şi noii membri să se descurce fiecare cum poate. Având în vedere că interesul real al premierului român faţă de economie este zero, probabil că Victor Ponta fie nici nu a luat în calcul un asemenea scenariu fatal, fie speră că USL va rezista, cum-necum, până şi în faţa unei asemenea furtuni, menţinându-se la cârmă în pofida potopului de probleme economice şi financiare care se vor abate asupra cetăţenilor de rând.
Rămâne de văzut cum se va poziţiona pipernicita opoziţie de centru-dreapta de-acum în această chestiune spinoasă. Va mai îndrăzni să susţină modelul austerităţii, proaspăt redefinit de câţiva lideri europeni de vârf? Din ce în ce mai multe semne indică, din nefericire, că modelul în cauză nu a dat rezultatele scontate – ba dimpotrivă. În Sudul Europei a creat un veritabil dezastru social, la care Germania priveşte din ce în ce mai impasibilă.
Preşedintele Băsescu şi susţinătorii săi vor trebui să admită, la un moment dat, că planul de integrare curent, bazat pe o convergenţă economică schiţată nu doar prost, ci şi sub cu totul alte auspicii, a sucombat. Europenii au nevoie de un alt model – unul de pe urma căruia să poată beneficia în mult mai mare măsură, unul infinit mai responsabil din punct de vedere democratic. Dacă în Germania nou apăruta “Alternativă” anti-euro va şti să vină cu o ofertă electorală care îmbină nevoile europenilor cu cele ale nemţilor, atunci are toate şansele să-şi depăşească rapid actualul stadiu prenatal.
