Cum va arăta lumea după Băse? Păi, dacă ne amintim cum a arătat lumea după Iliescu, vom înţelege mai bine. La vremuri noi, tot noi! După Iliescu, tot cu Iliescu! Să nu ne lăsăm „aburiţi” de aparenţele de romancero gitano ale recentei sesiuni de alegeri PDL. Lucrurile au fost cât se poate de clare: echipat ca de safari, preşedintele şi-a luat rămas bun pe vecie de la PDL-ul strâns unit, măcar în parte, în jurul lui Vasile Blaga; partea cea mai consistentă, halca cea mai mare. Cealaltă parte cântă aria contestaţiei numărătorii de voturi; neinventiv, pueril, dar… profitabil, căci în acest fel se creează premisele unui divorţ cu acte în regulă.
Este însă de evitat o înţelegere pripită a situaţiei: eroul în scurtă gonflată şi fără mâneci, îmbrăcată direct peste cămaşa vărgată albastru, desprinsă din uniforma de youppies, nu a decis să treacă în nefiinţă. El preferă să sacrifice anturajul, ambianţa… Tactică veche, de Vlad Ţepeş, el se retrage din teren pentru a se reconstrui şi a se reinventa, dând foc, înainte, peisajului. Mai bine un partid nou, perfect disciplinat, care să nu îi iasă din vorbă, să nu crâcnească, să nu se împotrivească nici măcar tăcând, decât să sufere Traian Băsescu ruşinea succesului celui care a fluierat în strană.
Prin reacţia băsesciană frustrată se pricepe mai bine şi natura raporturilor intime dintre Băsescu şi PDL până acum, şi regula funcţionării cuplului longeviv Băsescu–Boc, şi mecanismul guvernării printr-un premier de paie, simplă curea de transmisie, braţ activ al creierului de la Cotroceni.
Totodată, se developează şi altă realitate. De unde, cu puţin timp în urmă, gestul lui Vasile Blaga de a se plasa oarecum contra vântului părea unul pe cont propriu, cam solitar şi cam menit să-l marginalizeze, prin dizgraţie prezidenţială, votul de ieri demonstrează că inşi sătui de marş în plutonul prezidenţial, bruftuluiţi capricios, când îi venea bine preşedintelui, şi trataţi cu arătătorul, ca de un diriginte cam supărat, au ajuns să reprezinte mai mult de jumătate din PDL. Fireşte, pentru Băsescu aceştia sunt vechiul PD sau feseniştii din PDL; un alt mod de a spune că sunt ex-comunişti, şi nu o alternativă reală de dreapta. Realitatea este însă cu mai multe faţete, iar cei care l-au urmat pe Blaga nu fac, la urma urmei, decât să asigure masa de promotori ai schimbării. Este vorba, desigur, despre o schimbare de model băsescian, căci nu altfel s-au produs, în PD-ul de odinioară, lepădarea de Petre Roman şi urcarea lui Băse pe podiumul de preşedinte al partidului. Acum, când Blaga este liderul infidel liniei imprimate de fostul lui şef partinic direct, modelul acesta – „scoală tu, să mă aşez eu!” – nu îl mai mulţumeşte pe locatarul de la Cotroceni. Deşi este rezultatul unei lecţii-model date de el însuşi, sensul în care ea este fructificată i-a stârnit o reacţie pasională, la scenă deschisă, instanţei băsesciene.
Mai sunt şi alte învăţăminte de desprins cu acelaşi prilej. Elena Udrea era candidata preferată a omului nostru, o şoptea toată lumea, pentru că ea s-ar fi dat cu prima ocazie în lături pentru a-l reîntrona la partid pe marele jucător. Schimbarea deplorată ca imposibilă de Băse era, de fapt, într-o asemenea situaţie, constanţa, monotonia aceluiaşi traseu previzibil: revenirea la autoritarismul intern al lui Băsescu. Mai tare decât legăturile cu filialele, ordinea de tip birocratic, strângerea prieteniilor pas cu pas şi testarea lor consecventă, în surdină, etapă cu etapă pe care o aduce cu sine Blaga nu ar fi fost, din perspectiva perdantului din spatele perdantei, decât supunerea necondiţionată la bunul lui plac. Din acest punct de vedere se poate spune că în alegerile PDL a pierdut jumătate de pas – ori mai mult – feudalismul, lăsând loc de câştig (momentan) birocratismului şi disciplinei de partid mai moderne. Desigur, preţul trebuie plătit: Din cei 44% de obedienţi băsescieni, unii se vor îmbulzi în preajma şefului statului, gata să ocupe un loc cât mai bun în noua lui construcţie politică, anunţată pe şleau. Din păcate, acolo sunt pe lista de aşteptare câţiva zeloşi cu pretenţii şi cu aplomb, căliţi sub pulpana domnului Baconsky – de-alde Mihai Neamţu şi Adrian Papahagi – ori veniţi, ca şi doamna Udrea însăşi, de la liberali, trecuţi prin experienţe esenţiale (Ministerul de Externe, prim-ministeriat şi SIE), precum istoricul Mihai Răzvan Ungureanu.
Nu l-aş subestima pe Băsescu, nici voinţa lui de putere. Va face, probabil, pe dracu-n patru ca să adune în jurul lui o echipă câştigătoare. Aşa cum a făcut încercând să acrediteze ideea că numai el şi ai lui sunt dreapta românească adevărată, că numai ei sunt europenişti, că numai ei vor cu SUA… De fapt, marea problemă de orientare a politicii româneşti a fost tranşată când cu intrarea în NATO şi în UE. Acum nu a mai rămas decât să europenizăm şi politica internă, scăpând-o de autoritarisme, de bunul plac şi de corupţia care au ajuns să o caracterizeze, de lipsa de transparenţă şi de iresponsabilitatea în faţa legii, de alte plăgi (napoleonism verbios şi ineficient). Mai sunt destule de făcut, iar MCV-ul şi alte presiuni internaţionale, cu instrumentele lor specifice, ne vor ajuta să le rezolvăm, indiferent dacă se va dori asta ori nu se va dori, la Bucureşti.
În această lumină, clarificarea recentă din interiorul PDL-ului împreună cu urmările spectaculare deja anunţate pot fi privite ca un pas înainte. Să sperăm că partidul lui Vasile Blaga va contribui la ameliorarea jocurilor şi la obţinerea de performanţe reale pe seama României şi a populaţiei ei.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
