Ponta îşi alcătuieşte o Constituţie proprie, care să-i garanteze o putere lungă şi netulburată, lui şi apropiaţilor săi.
Două au fost „pietrele“ în care s-au poticnit Victor Ponta şi USL în vara lui 2012: Traian Băsescu, pe de o parte, pe care nu au reuşit să-l înlăture, ba mai mult, la finele anului, a trebuit semnat un acord de coabitare cu preşedintele detestat; Curtea Constituţională, pe de altă parte, care le-a blocat mai multe iniţiative, inclusiv a declarat referendumul invalid. Răspunsul a venit acum: schimbăm Constituţia, astfel încât, mai întâi, preşedintele să piardă mult din prerogative; iar apoi Curtea să piardă cel puţin capacitatea de a desfiinţa legi votate cu minimum două treimi din numărul parlamentarilor.
Ce vrea Ponta nu ar trebui să înşele pe nimeni: vrea putere, cât mai multă, cât mai deplină, cât mai neîngrădită. Ironia sorţii face ca tot aceleaşi motive să le fi avut şi Ion Iliescu în 1991 şi Adrian Năstase în 2003, atunci când au adoptat, respectiv au amendat Constituţia actuală, de care acum tânărul şi viteazul lor discipol se precipită să scape.
Iliescu voia să deţină controlul asupra statului, dar nu voia să se compromită, dacă guvernul ar face greşeli. Considera, de aceea, necesar să poată trage sforile din umbră, iar prin oameni interpuşi (la guvern, în parlament, la CCR, la Înalta Curte, în serviciile de informaţii) să obţină aproape orice decizie. Îi trebuia deci un semiprezidenţialism moderat, pe de o parte; pe de altă parte, o lipsă de constrângere în momente critice, de exemplu, la numirea primului ministru. A fost, prin urmare, o Constituţie croită pentru Ion Iliescu.
Adrian Năstase a avut nevoie, pentru intrarea în UE, de câteva precizări suplimentare, mai ales în chestiunile ţinând de justiţie. În consecinţă, a stabilit, de exemplu, că deciziile CCR relative la legi sunt, în orice situaţie, obligatorii. Pe de altă parte, el era sigur că va deveni preşedinte în 2004 şi că va controla tot, inclusiv justiţia, CSM, CCR prin oameni bine plasaţi. În consecinţă, nici nu-i trecea prin cap să relaxeze semiprezidenţialismul sau să precizeze felul în care preşedintele îl numeşte pe premier după alegeri. Nu se temea că s-ar putea confrunta cu parlamentul sau cu un prim-ministru mai rebel.
Citeşte continuarea în Revista 22
