În capodopera “Diplomaţia”, Henry Kissinger descrie, probabil în termeni mult prea idilici, echilibrul sistemului internaţional de putere care, urmând Congresului de la Viena din 1814-1815, a produs ceea ce avea să fie numit “Concertul Europei”. În cuvintele lui Kissinger, după războaiele napoleonice, “nu exista numai un echilibru fizic, ci şi unul moral. Puterea şi justiţia erau în armonie totală.” Desigur, concertul s-a încheiat cu o cacofonie, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, în vara lui 1914.
Astăzi, după brutalitatea primei jumătăţi a secolului XX, bipolaritatea Războiului Rece şi scurta perioadă în care America s-a transformat într-o hiperputere, după 1989, lumea se află într-o nouă căutare a ordinii internaţionale. Poate o alianţă de tipul Concertului European să fie globalizată?
Din păcate, cacofonia globală este mai probabilă. Un motiv evident este absenţa unui arbitru recunoscut şi acceptat pe plan internaţional. Statele Unite, care întruchipează cel mai bine maximul de putere – sunt mult mai puţin dispuse şi capabile să o exercite. Şi Organizaţia Naţiunilor Unite, care conservă cel mai bine principiile ordinii internaţionale, este mai divizată şi mai neputincioasă ca niciodată.
Dar, dincolo de absenţa unui arbitru, la orizont se iveşte o nouă problemă: valul de globalizare care a urmat după încheierea Războiului Rece a accelerat fragmentarea, afectând deopotrivă ţările democratice şi pe cele nedemocratice. De la prăbuşirea Uniunii Sovietice, destructurarea violentă a Iugoslaviei şi a divorţului paşnic de Cehoslovacia, la presiunile centrifuge din Europa, Occident şi majoritatea ţărilor emergente, fragmentarea a devenit o componentă fundamentală a relaţiilor internaţionale în ultimele decade.
Revoluţia informaţională a dat naştere unei lumi mai transparente, interdependente şi globale ca niciodată. Dar asta a dus, în schimb, la o căutare anxioasă şi balcanizată a identităţii. Acest efort de recuperare al unicităţii reprezintă cauza extinsă a creşterii fragmentării sistemului internaţional.
În Concertul European, numărul de actori a fost limitat şi era vorba numai de state, fie că erau naţionale sau imperiale. Valorile esenţiale erau împărtăşite pe scară largă şi cei mai mulţi actori favorizau păstrarea ordinii existente. În zilele noastre, dimpotrivă, natura actorilor implicaţi nu mai este atât de clară. Forţele, statele şi actorii nestatali sunt cu toţii implicaţi, iar scopurile lor sunt complexe şi uneori contradictorii, neexistând angajamente universale pentru conservarea status-quo-ului.
Statele Unite ar putea intenţiona să pună bazele unui pact privind investiţiile şi comerţul transatlantic cu Europa, prin care ar face o declaraţie politică în faţa lumii – respectiv că Occidentul a setat un punct de referinţă normativ. Dar mai există un asemenea Occident? Într-o epocă a fragmentărilor, există un Vest american mai puternic şi mai dinamic, un Vest european global mult mai problematic – el însuşi fragmentat între nord şi un sud depăşit economic – şi chiar şi un Vest britanic şi, în Japonia, un Vest asiatic.
Conceptul “BRIC” (Brazilia, Rusia, India şi China) ar fi putut fi o unealtă importantă de branduit. Dar, dincolo de ratele de creştere ale membrilor săi, are BRIC vreo semnificaţie reală? Într-adevăr, China este clar într-o altă categorie, ca sursă percepută (sau reală) de risc în mediul regional. Dacă creşterea BRIC încetineşte (aşa cum a început să se întâmple), artificialitatea conceptului va deveni evidentă pentru toată lumea. Ceea ce le uneşte pe puterile emergente de astăzi este mai degrabă negarea responsabilităţilor internaţionale decât eforturile diplomatice comune.
Fragmentarea afectează societatea şi în interior. Divizarea partizanatelor adânci – fie că este vorba de rolul guvernului în problemele sociale/culturale – duc la paralizia aproape totală a societăţilor democratice, de tipul Statelor Unite. În societăţile nedemocratice, aceste partizanate duc la revoluţii şi lupte violente pentru obţinerea puterii. Este cazul ţărilor arabe, din 2010 încoace.
Chiar şi puterea este mai fragmentată ca niciodată. Într-adevăr, Moises Naim proclamă dispariţia ei în cea mai recentă lucrare a lui, “Sfârşitul puterii: de la săli de consiliu la câmpuri de bătălie şi de la biserici la state. De ce a fi la putere nu mai este ce era odată”. Deşi concluziile lui Naim ar putea fi premature, are dreptate în legătură cu un singur lucru: “Puterea nu mai cântăreşte cât cântărea în trecut”. “Este mai uşor să pui mâna pe ea, mai greu s-o ţii în frâu şi mai uşor s-o pierzi”.
Unii analişti îşi menţin părerea, asigurând că reapropierea dintre Asia şi Occident este posibilă, dată fiind simbioza dintre democraţia vestică şi confucianismul autoritar. Acesta este argumentul lui Kishore Mahbubani în lucrarea lui, “Marea convergenţă”. Dar armonia care ar urma să se nască din această întâlnire dintre două sisteme şi culturi atât de diferite nu se va obţine prea curând – şi nu va fi posibilă cât timp în ţările emergente nu se aplică domnia legii, iar în Occidentul pluralist nu se poate discuta despre o o cultură a modestiei.
Concertul European a fost înlocuit de cacofonia lumii. Şi asta ar putea continua şi în viitorul apropiat.
Dominique Moisi este profesor la Institutul de Studii Politice din Paris (Sciences Po) şi consilier la IFRI (Institutul Francez pentru Afaceri Internaţionale). În prezent, este profesor corespondent la King’s College din Londra.
Copyright: Project Syndicate, 2013.
www.project-syndicate.org
