R.L. Când vă plimbaţi pe Champs Elysees sau în zona preferată din Paris, ce trăiţi în momentele alea?
Neagu Djuvara: Îmi place foarte mult Parisul vechi. Adică Parisul cu clădirile din veacurile 17-18. Să vă dau un itinerar. Familia soţiei mele poseda un “hôtel particulier”, ceea ce s-ar traduce în româneşte “un palat”, adică acele case particulare, care se clădiseră de către aristocraţia franceză în cursul veacurilor, sau de către bogătaşii francezi tot aşa, din veacurile 17-18, sunt în general clădiri superbe şi la Paris ai mii de asemenea clădiri. Întâmplător, nu de veacuri, dar de la 1840, familia maternă a neveste-mii poseda un asemenea palat, ca să-i spun aşa, un “hôtel particulier” pe Rue de l’Universite şi eu o îndemnasem pe soacră-mea, în momentul când murise bunica ei, să se mute în apartamentul pe care-l ocupase bunica, pe când alţi fraţi şi surori, soacră-mea avea şapte fraţi şi surori şi mai mulţi dintre ei aveau deja etaje din această casă veche. Ei, dar rămânea etajul întâi care se cheamă “l’etage noble”. Acolo locuia în general familia care clădise această casă. Era foarte frumos. Nevastă-mea de îndată ce l-a moştenit l-a vândut. A fost una din marile tristeţi din viaţa mea.
R.L. Ce era atât de impresionant la o simplă clădire?
Neagu Djuvara: Era interiorul dragă! Ce să spun, clădire din veacul al 17-lea. De pildă verişoara neveste-mi, care posedează şi astăzi încă parterul, a găsit o lespede unde se vede data clădirii 1736, care va să zică ca reper pentru noi românii, această casă era făcută pe vremea lui Matei Basarab. Plafoane de patru metri şaizeci şi cinci, uşile vopsite în culori pastel, albastru deschis, pe urmă aveai vedere spre o curte interioară, pentru că se mai făcuse o clădire până la stradă şi pe urmă aveai vedere spre o grădină cu pomi, cu iarbă. Era o încântare. Am fost foarte trist când nevastă-mea a vândut aşa ceva. Ea, din punct de vedere economic, avea o scuză. Zicea: “Noi nu avem venituri suficiente, nici eu, nici tu, ca să întreţinem aşa ceva”. Ei, eu îi tot spuneam: “Dragă, dar uite, ce e, vindem o aripă cu scara de serviciu, care dă pe una din grădini”. Locuinţa avea două balcoane care dădeau spre grădină. La una din ele se putea renunţa.
Dacă am vorbit de casa în care eram, e ca să spun cum arăta cartierul care mă încânta. Era pe vremea în care-mi isprăveam teza mea de doctorat, un fel de docenţă pe care-am făcut-o şi la care am lucrat timp de 19 ani, că nu puteam să lucrez tot timpul. Când eram în Africa lucram numai seara, noaptea, în vacanţă. Dar când eram două luni şi jumătate pe an în vacanţă, când eram în Franţa, mergeam din apartamentul ăsta unde locuiam la soacră-mea şi mai întâi ajungeam la Sena, fiindcă Rue de’l Universite e la două străzi, ca să zîc aşa, de Senă. Ajungeam la Sena, trebuia să trec podul şi pe urmă străbăteam Grădina Tuileriilor care te lasă să vezi tot palatul Louvre-ului la dreapta. Pe urmă treci dincolo, ajungi în piaţa unde este şi Comedia Franceză şi începe o clădire care se cheamă Le Palais Royal, dar de fapt nu este Un Palais Royal, adică palatul regal, ci este un palat construit de tatăl aceluia care va fi regele Louis Philippe la 1830, un rege, în fond, uzurpator. Tatăl său, care a primit în timpul Revoluţiei porecla Philippe Égalité, adică era cam demagog, s-a ridicat împotriva vărului său, bietul Ludovic al 16-lea, care va fi decapitat. Acest Philippe Égalité a construit un splendid imobil care se cheamă Le Palais Royal. După părerea mea este una din cele mai frumoase din Paris, deci o clădire de la sfârşitul secolului al 18-lea, un uriaş cadrilater, cu o grădină interioară şi cu colonade de ambele părţi. Asta a fost o regiune unde se plimba toată societatea pariziană în ultimii ani înaininte de Revoluţie. Acolo erau prăvălii de bijuterii, tot felul de galanterii, cafanele, tot felul de chestii din astea. De-acolo a pornit Revoluţia. De pildă Camille Desmoulinsurca pe nişte scaune, vorbind cu poporul. Deci acest Palais Royal are o încărcătură de istorie extraordinară. Treceam pe acolo ca să mă duc la Biblioteca Naţională.
R.L. Cât de lung e traseul? Un kilometru, doi trei?
Neagu Djuvara: Făceam cam 20 de minute de la apartamentul pe care-l locuiam şi de care-ţi vorbesc şi care era aşa de frumos, ajungeam la Sena, treceam Sena, traversam grădina care se cheamă acuma “Grădina Tuileriilor”, şi pe urmă treceam prin acest parca al Le Palais Royal. Era frumos.
R.L. Pentru dumneavoastră când urmaţi un traseu de felul ăla, însemna de fapt o incursiune în istorie? Pare că acest drum zilnic era mai degreabă imaginea bătăliilor, revoluţiilor, regilor, dinastiilor. Asta este pentru dumneavoastră?
Neagu Djuvara: Da, pentru că sunt cu pasiunea istoriei. De când eram tânăr. De pildă eu când eram la liceu joia după masă aveam liber. Eu mă repezeam la o bibliotecă care se cheamă Sainte-Genevièvela Paris lângă Panteon şi v-o semnalez pentru că are o friză unde sunt înşiraţi toţi marii erudiţi ai istoriei universale şi printre ei, cam deasupra uşii niţel la dreapta e Cantemir şi asta mă bucura ca român, că mă duc la bibliotecă. Ei, mă duceam la Sainte-Genevièvedupă amiezile de joi când eram liber, pentru ca să citesc istorie în plus de istoria pe care ne-o făcea profesorul la liceu. Deci fac asta de la 14-15 ani.
R.L. Dumneavoastră aţi avut tabieturi? Aţi gustat Parisul modern sau monden mai degrabă? Nu ştiu, să te duci dimineaţa sau seara la o cafea pe Champs Elisees, aţi avut chestii de felul ăsta? Aţi avut vreun loc preferat, o patiserie, sau nu aţi fost genul?
Neagu Djuvara: Nu prea, nu eram băgat în chestii de-astea. Bineînţeles că ştiam că cutare cafenea a fost cafeneaua unde se adunau romanticii Alfred de Musset şi George Sand şi nu mai ştiu cine, dar astea erau aşa, cunoştinţe de erudiţie, dar nu ca să mă duc eu pe acolo.
