„Oamenii fac istoria, dar nu știu ce fac.“ Această frază a lui K. Marx avea în subtext, bineînțeles, că filosofii, și mai ales Marx însuși, știu ce fac, adică știu ce istorie fac. Subtext fals, text corect.
Am putea adăuga, dacă ni se permite, deopotrivă un text nou și un subtext nou: oamenii fac istoria și, într-adevăr, nu știu ce fac ante factum – când încă un anumit eveniment e doar o posibilitate și nu s-a produs. Post factum mai toți, fie filosofi, fie nu, devin brusc cunoscători și înțelepți: de ce
s-au produs lucrurile așa cum s-au produs le devine îndată clar și evident. Mai mult, devine aproape pentru toată lumea limpede că ceea ce s-a petrecut era necesar să se întâmple și că alternativa era practic imposibilă. Retrospectiv, înțelegem nu numai evenimentul, istoria lui, dar și că există Istoria; anticipativ nu știm aproape nimic. Distanța e uriașă și pretențiile statisticienilor, economiștilor, politologilor etc. de a anticipa viitorul examinând trecutul și prezentul sunt aproape la fel de disproporționate față de realitate ca, odinioară, oracolele Pythiei.
Să luăm, de pildă, evenimentul care urmează: posibilul Brexit, decis prin referendum de Marea Britanie. Nu doar că nu putem ști, cu câteva zile înainte, ce se va întâmpla, dar e greu de spus ce va fi în continuare în Marea Britanie și în Europa. Aproape totul e posibil – de la un Brexit care va fi începutul disoluției UE, la o afirmare viguroasă a unității Continentului fără Marea Britanie. Dar putem fi siguri că, orice se va întâmpla joia asta, post factum și mai ales după un scurt răstimp, totul ne va fi clar, chiar dacă nu tuturor în același fel: dacă Marea Britanie va părăsi Uniunea, geopolitica va vorbi despre insularitatea tradițională a britanicilor, analiștii politici vor invoca dificultățile Partidului Conservator și populismul UKIP în ascensiune, psihologii sociali vor explica votul prin teama de imigranți, iar euroscepticii vor proclama victoria democrației asupra birocrației comunitare. Dacă, dimpotrivă, partida „rămân“ va triumfa, geopolitica va invoca unitatea Continentului, politologii vor vorbi despre abilitățile lui Cameron, psihologii vor invoca teama de necunoscut, iar euroscepticii, supărați, vor decide că Marea Conspirație a triumfat încă o dată împotriva națiunilor. Important este că toate aceste „explicații“ – fiecare sau înmănunchiate – vor alcătui tot atâtea povești care vor scrie Istoria, sugerând că, în mod ineluctabil, lucrurile erau menite (de cine?) să se producă în felul în care s-au produs. Iar publicul va crede una sau alta dintre versiuni, căpătând convingerea că știe de ce a ieșit, res-pectiv a rămas Marea Britanie.
Să vorbim, de pildă, în termeni geopolitici: cât este Marea Britanie parte a Continentului? Cât vreți, de la foarte mult la foarte puțin. În Evul Mediu, când navigația nu era, tehnic vorbind, prea dezvoltată, Anglia era mult mai continentală decât mai târziu: regii angevini erau francezi, iar posesiunile lor din Franța erau cât jumătate din această țară, fiind astfel considerabil mai puternici decât regii Franței. Fără Ioana d’Arc, probabil Carol al VII-lea n-ar fi fost niciodată încoronat, dinastia de Valois ar fi fost înlocuită, regii Angliei ar fi domnit și la Paris, iar cele două țări ar fi format un imperiu cine știe câte secole. Încă Elisabeta I (la finele secolului al XVI-lea) avea printre titlurile sale și pe acela, ereditar, de „regină a Franței“. Faptul că nu s-a întâmplat ceea ce părea extrem de probabil după bătălia de la Azincourt a fost pus de oamenii acelor vremuri pe seama unui miracol și abia mult mai târziu s-au căutat explicații istoriciste. Mai târziu însă, Anglia a devenit mult mai insulară și tot mai atrasă de crearea unui imperiu peste Oceane. După cel de-al doilea război mondial, tendința s-a inversat: imperiul colonial s-a destrămat, iar Marea Britanie a intrat în Comunitatea Europeană, devenită apoi Uniunea Europeană. Acum, să zicem că referendumul îi lasă victorioși pe „europeni“. Nu vom comenta că, iată, marea tendință istorică postcolonială se confirmă? Dar dacă vor învinge ceilalți? Ne descurcăm noi cumva, și atunci, cu teoriile explicative, fiți siguri!
Ce vreau să spun este că întâmplarea e decisivă și ea poate cristaliza în felurite chipuri forțele impersonale. „Diferite“ este aici termenul de bază. Iar printre „întâmplări“, personalitățile și comportamentele lor imprevizibile ocupă un loc esențial. Se mai năruia URSS pașnic – cel puțin în timpul vieții noastre – fără Gorbaciov? Închipuiți-vi-l pe Putin în locul lui Gorbaciov! Unii vor spune, desigur, că evenimentele sunt „coapte“ pentru un anumit lider: Germania în 1933 pentru Hitler, URSS în 1985 pentru Gorbaciov, Franța în 1797 pentru Napoleon Bonaparte etc. Poate. Dar faptul că sunt „coapte“, și în ce fel, și pentru cine aflăm noi și lumea abia după ce istoria s-a desfășurat și niciodată înainte. Alții, în manieră hegeliană, susțin că „Istoria“ își creează actorii și că, într-un fel sau într-altul, ceea ce trebuia să se întâmple s-ar fi întâmplat oricum cu alți actori. După părerea mea, această teorie și altele de același fel sunt la fel de mistice ca și teza că Dumnezeu a trimis-o pe Ioana d’Arc să salveze Franța de englezi. Și la fel de false.
Dar să nu ne neliniștim: indiferent ce se va întâmpla mâine, poimâine vom ști de ce. Mai mult: vom fi siguri și că știusem încă de azi că se va întâmpla. „Ți-am zis eu că așa va fi?“, vom auzi pretutindeni, din cafenele până în ziare, pe internet și la televiziuni, cu diferite modulații, stilistici și argumente. Iar apoi va urma inevitabilul: „Vezi, am avut dreptate!“. Chiar așa: întotdeauna, toți am avut dreptate.
