În timp ce sute de mii de de persoane demonstrau la Paris împotriva drepturilor cuplurilor de homosexuali de a se căsători şi adopta copii, trupele franceze ajungeau în Mali ca să împiedice o coaliţie formată din islamişti şi rebeli să preia controlul asupra capitalei Bamako şi să creeze în Sahel un sanctuar pentru terorişti.
Sunt vremuri de restrişte pentru preşedintele francez Francois Hollande. Strâns cu uşa acasă, pe plan economic, unde popularitatea lui este la cea mai mică cotă de la alegerile de anul trecut, îşi poate recâştiga credibilitatea, dacă nu sprijinul poporului, în calitate de commandant suprem al forţelor franceze?
Acum ceva timp, „intervin, deci exist” putea fi la fel de bine un motto al francezilor, mai cu seamă în Africa. Dar, în timp ce identitatea naţională a francezilor este intim corelată cu prestanţa Franţei la nivel internaţional – cum este ea percepută de lume – entuziasmul pentru o intervenţie a scăzut. Beneficiile au devenit mai puţin evidente, în timp ce costurile şi riscurile, evident, au crescut.
Dacă Franţa trebuie să devină din nou jandarmul de serviciu, va fi din unul din următoarele trei motive. Americanilor le-a scăzut mult entuziasmul pentru o intervenţie în Africa, mai ales de la operaţiunile din Somalia, din 1992-1993, şi global, după războaiele de lungă durată în Irak şi Afganistan. Interesul european pentru o intervenţie militară în Africa este mai scăzut ca niciodată. Şi, în ceea ce priveşte guvernele din regiune, ar fi o subestimare să afirmăm că nu sunt pregătite, din punct de vedere militar, să-şi ia soarta în propriile mâini.
Franţa nu este singură; partenerii occidentali şi africani şi-au manifestat sprijinul, precum şi cei din Orientul Mijlociu – totuşi, ea va purta principala responsabilitate şi îşi va asuma riscurile. Pentru islamiştii fundamentalişti, Franţa este „diavolul în carne şi oase”.
Într-adevăr, conflictul din Mali are loc din punct de vedere geografic în Africa, dar, din multe puncte de vedere, cauzele şi implicaţiile sale îşi au originile în Orientul Mijlociu. Când Franţa a intervenit într-o ţară africană în trecut, nu existau riscuri ale unor atacuri teroriste pe teritoriul său ori asupra cetăţenilor săi, oriunde în lume. Acum, nu mai este cazul.
Este prea devreme să ne pronunţăm asupra faptelor petrecute în Mali sau în Sahel sau – pentru această chestiune – în însăşi Franţa. Pentru moment, francezii se aliniază, într-o mare proporţie, liniei trasate de Hollande. L-ar fi criticat dacă ar fi rămas nepăsător când Bamako cădea în mâinile teroriştilor. Totuşi, acest sprijin este fragil şi, dacă ceva merge greşit, s-ar putea ca Franţa s-o încurce.
Înainte de intervenţie, Mali nu reprezenta o prioritate pentru francezi. Creşterea ratei şomajului părea o chestiune mai urgentă decât redresarea instabilităţii în Africa. Publicul francez susţine că Mali nu poate deveni un rai al teroriştilor, aşa cum s-a întâmplat cu Afganistanul în anii 1990; deci atitudinea generală vizavi de intervenţiile militare a evoluat. La începutul anilor 1980, după un atac terorist sângeros asupra forţelor franceze şi americane în Liban, gradul de toleranţă al Franţei pentru victimele soldate în urma intervenţiilor militare părea mult mai ridicat decât cel al Statelor Unite. Dar asta s-a schimbat. Francezii sunt acum în prima linie, într-o perioadă în care nu prea au chef de asta.
Mai mult, tăierile bugetare au redus mult forţele militare franceze. Intervenţia soldaţilor francezi şi englezi a avut succes în 2011, în Libia, în parte datorită echipamentelor puse la dispoziţie de americani.
Desigur, din perspectiva francezilor, rolul Statelor Unite este oarecum sub semnul ironiei. În anii de după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, americanii simţeau mereu nevoia să fie în prima linie, înfruntând inamicul în afară, evitând să îl bată acasă, în timp ce aliaţii europeni au fost percepuţi ca „personalul de curăţenie”. Dar oboseala acumulată după Irak şi Afganistan şi-a spus cuvântul. Americanii încep să se bucure, probabil prea mult, spre dezamăgirea aliaţilor lor, că ceea ce a descris preşedintele Obama ca fiind rolul Americii în Libia – „coordonarea din spate”- se îndeplineşte.
Pentru Hollande, războiul din Mali reprezintă, deopotrivă, o oportunitate şi un risc. Dacă Nicolas Sarkozy, pe care l-a înfrânt, era văzut ca fiind „prea” prezidenţial, Hollande a dat impresia că nu este „deloc prezidenţial”. Căderea lui din graţia publică – având politici mult prea statice şi prea invazive pentru drepta, dar prea moderate şi social-democrate pentru adevărata stângă – era mai rapidă decât a oricărui preşedinte al Celei de-a Cincea Republici. Desigur, cu o rată a şomajului crescând în fiecare lună, este dificil să-ţi păstrezi popularitatea pe termen lung.
În calitate de comandant suprem al armatei pe timp de război, Hollande poate să încerce acum să se reinventeze. Dar preşedinţii care s-au succedat după Jacques Chirac nu au reuşit să reconcilieze francezii cu politica. Cetăţenii Franţei au avut tendinţa să aştepte prea mult de la statul lor şi, acum, s-ar putea să aştepte prea puţin de la politică şi politicieni, într-o perioadă în care clivajele în ecconomie şi politicile sociale apar nu numai între tradiţionalele dreapta şi stânga, ci în interiorul ambelor tabere.
O intervenţie străină îi va reuni pe francezi? Va reuşi războiul din Africa să fie momentul definitoriu al preşedinţiei lui Hollande? Va fi el amintit ca un Harry Truman al francezilor – un lider discret, necarismatic, care, în împrejurări urgente şi dramatice, a sfârşit acţionând corect, în lipsa unei alternative mai bune?
Acesta este un moment care nu aduce nimic bun pentru Mali şi pentru siguranţa zonei Sahel şi a Europei. Nu este mai puţin semnificativ pentru Hollande şi Franţa.
Dominique Moisi este consultant-şef la IFRI (Institutul Francez pentru Relaţii Internaţionale) şi predă, ca visiting professor, la King’s College, în Londra.
Copyright: Project Syndicate, 2013.www.project-syndicate.org
