Constituţia lui Ponta

Ponta îşi alcătuieşte o Constituţie proprie, care să-i garanteze o putere lungă şi netulburată, lui şi apropiaţilor săi.

Două au fost „pietrele” în care s-au poticnit Victor Ponta şi USL în vara lui 2012: Traian Băsescu, pe de o parte, pe care nu au reuşit să-l înlăture, ba mai mult, la finele anului, a trebuit semnat un acord de coabitare cu pre­şedintele detestat; Curtea Constituţională, pe de altă parte, care le-a blocat mai multe iniţiative, inclusiv a declarat referendumul invalid. Răspunsul a venit acum: schimbăm Constituţia, astfel încât, mai întâi, pre­şe­din­tele să piardă mult din prerogative; iar apoi Curtea să piardă cel puţin capacitatea de a desfiinţa legi votate cu minimum două treimi din numărul parlamentarilor.

Ce vrea Ponta nu ar trebui să înşele pe ni­meni: vrea putere, cât mai multă, cât mai de­plină, cât mai neîngrădită. Ironia sorţii face ca tot aceleaşi motive să le fi avut şi Ion Ili­escu în 1991 şi Adrian Năstase în 2003, atunci când au adoptat, respectiv au amendat Cons­tituţia actuală, de care acum tânărul şi vitea­zul lor discipol se precipită să scape.

Iliescu voia să deţină controlul asupra sta­tu­lui, dar nu voia să se compromită, dacă gu­vernul ar face greşeli. Considera, de aceea, ne­cesar să poată trage sforile din umbră, iar prin oameni interpuşi (la guvern, în par­la­ment, la CCR, la Înalta Curte, în serviciile de informaţii) să obţină aproape orice decizie. Îi trebuia deci un semiprezidenţialism moderat, pe de o parte; pe de altă parte, o lipsă de con­strângere în momente critice, de exemplu, la numirea primului ministru. A fost, prin ur­mare, o Constituţie croită pentru Ion Iliescu.

Adrian Năstase a avut nevoie, pentru intrarea în UE, de câteva precizări suplimentare, mai ales în chestiunile ţinând de justiţie. În con­secinţă, a stabilit, de exemplu, că deciziile CCR relative la legi sunt, în orice situaţie, obli­gatorii. Pe de altă parte, el era sigur că va deveni preşedinte în 2004 şi că va controla tot, inclusiv justiţia, CSM, CCR prin oameni bine plasaţi. În consecinţă, nici nu-i trecea prin cap să relaxeze semiprezidenţialismul sau să precizeze felul în care preşedintele îl nu­meşte pe premier după alegeri. Nu se temea că s-ar putea confrunta cu parlamentul sau cu un prim-ministru mai rebel.

Numai că soarta s-a jucat cu planurile lor: Constituţia menită să garanteze permanenţa puterii lui Iliescu, Năstase şi PSD a ajuns, după mai mulţi ani, să fie în favoarea acestui trouble fête care a fost Traian Băsescu. De exemplu, Băsescu a transformat înfrângerea Alianţei D.A. din 2004 într-o victorie, nu­mindu-l premier pe Tăriceanu, ceea ce Cons­tituţia croită pentru adversarii săi îi per­mitea. Iar acum l-a fiert la foc mic pe Ponta vreo lună înainte de alegeri, sugerând că ar putea să nu-l numească premier şi până la urmă i-a smuls – cu binecuvântarea ofi­ci­a­lilor europeni – faimosul acord de co­a­bi­ta­re.

Citeşte continuarea în Revista 22.