„Aşa suntem noi, plagiatorii, mai votaţi” – sintagma surprinde, sintetic şi trist, esenţa bătăliei politice din anul care stă să se încheie, bogat în experimente politice, în explorări, prin bogăţia formelor de critpo-autoritarism sau în inovaţii conceptuale dintre cele mai surprinzătoare.
Alegerile din 9 decembrie nu au făcut decât să pună sigiliul legitimităţii degajate de votul popular pe un regim care nu garantează nimic, cu excepţia surprizelor, cel mai adesea neplăcute, de tot felul. Iar pseudo-opoziţia parlamentară, rezultată în cel mai bun caz dintr-o incapacitate cronică de a se adecva situaţiei şi de a deveni vizibilă chiar pentru potenţialii susţinători, este deja pur decorativă. Ea este gajul respectabilităţii unei majorităţi care ne întoarce simbolic în urmă cu 23 de ani şi care dezgroapă, una câte una, toate temele dragi naţionalismului ceauşist de la sfârşitul anilor ’80, le amestecă abil cu un bouquet garni de arome democratice şi le ambalează cu hârtie patriotică. Cum altfel se pot explica derapajele naţionaliste din ce în ce mai evidente prezente seară de seară pe postul de televiziune al guvernului, Antena 3, diatribele antieuropene şi pledoariile sămănătoristo-populiste?
Paradoxal însă, parlamentul ieşit în urma alegerilor din 9 decembrie nu e nici pe departe rezultatul unei distorsiuni a votului, nu e o aberaţie creată de redistribuire, ci e, dimpotrivă, imaginea fidelă a regimului politic românesc: prea confuz pentru a putea deveni sintetic, prea corupt pentru a fi cu adevărat solidar, prea neinstruit pentru a fi coerent. Excepţiile – vor exista întotdeauna – nu fac decât să confirme regula. Eşecul la nivel discursiv al campaniei anticorupţie este cât se poate de grăitor, iar episodul Stan, care a servit drept scenă de final precedentului parlament, aruncă o umbră previzibilă pentru ce va însemna construcţia parlamentară a viitorului Legislativ.
Una dintre marile greşeli ale guvernării PDL a fost tocmai aceea de a tolera şi stimula antiparlamentarismul şi de a miza pe un model prezidenţialist care s-a întors apoi împotriva creatorilor săi. Prin discreditarea constantă – deşi îndreptăţită, dată fiind calitatea membrilor săi – a parlamentului, singurul rezultat vizibil a fost o mobilizare a discursului USL în direcţia învestirii Legislativului cu o semnificaţie simbolică excesivă şi cu atribuţii depăşind de departe cadrul constituţional. În lupta pentru legitimitate şi control politic, suveranitatea poporului a fost bucata de pânză de care fiecare a tras sperând să capete partea mai mare. Nu e întâmplător faptul că atât Traian Băsescu, în chestiunea parlamentului unicameral şi a reducerii numărului de aleşi la 300, cât şi USL, în campania împotriva aşa-zisei „dictaturi prezidenţiale„, au lăudat virtuţile referendumului ca expresie ultimă a voinţei generale. Deşi motivaţiile sunt radical diferite, cele două momente referendare au în spate un viciu structural al democraţiei româneşti actuale, care nu a reuşit, în Constituţie în primul rând, dar şi în practica politică, să-şi definească instrumentele. Statul de drept, suveranitatea divizibilă, separaţia puterilor, societatea civilă, cetăţeanul, naţiunea – toate aceste elemente fundamentale pe care se construieşte o societate democratică au fost pe rând folosite, interpretate conjunctural, golite de sens şi conţinut şi deturnate de la semnificaţiile lor iniţiale. Odată cu ele, sistemul de partide degajat de această stare de ambiguitate a devenit din ce în ce mai confuz şi mai solidar într-o abordare a guvernării pe principii oligarhice.
Citeşte continuarea în Revista 22.
