Precum era de aşteptat, USL a beneficiat din plin de pe urma alienării electoratului, ajuns profund înstrăinat de principalele norme care stau la baza oricăror alegeri democratice. Interesul cetăţenilor faţă de programele electorale ale partidelor a fost practic zero, pe când vocile critice la adresa slabei calităţi a candidaţilor au putut fi numărate pe degetele de la două mâini. Tandemul Ponta-Antonescu are toate motivele să fie mulţumit – graţie discutabilelor calităţi ale parlamentarilor USL, legislativul ţării va aduce mai mult ca oricând a „Dallas”, serial în care prevala, precum bine ştim, meschinul interes personal.
Românii au ajuns în stadiul în care nu mai cer şi nu mai aşteaptă nimic – cel puţin nimic bun. Nicicând în istoria alegerilor postbelice europene o elită politică dureros de nedemnă nu a avut un joc mai uşor. Tot ce par să mai spere românii astăzi este sa fie scutiţi de umilinţa altor taxe sau tăieri salariale – cât timp oligarhia pare dispusă se plece urechea la această doleanţă, sunt gata să-i ignore fărădelegile.
Dupa 22 de ani, paharul suferinţei oamenilor s-a umplut, valul mâniei populare revărsandu-se exclusiv asupra PDL. Fireşte că USL nu i-a păsat defel de chinurile şi grijile cetăţenilor, dar atât ea, cât şi portavocile ei mediatice au ştiut să mimeze o compasiune lacrimogenă faţă de cei afectaţi. Între timp a devenit evident că îi pasă cel mult de falşii revoluţionari, cărora s-a grăbit să le returneze în ajun de alegeri indemnizaţiile tăiate de Emil Boc. Convinşi că viitorul le aparţine, Ponta şi Antonescu au recurs din start la o retorică de un naţionalism sforăitor – exact genul de discurs evitat de toţi liderii politici europeni în ultimii 22 de ani. Cancelarul federal Angela Merkel continuă să fie ţinta atacurilor mai mult sau mai puţin voalate ale mai-marilor USL, cu toate că implicarea Germaniei şi a investitorilor ei în economia autohtonă este vitală în condiţiile în care România doreşte să evite un destin similar celui al Greciei. Până la încheierea mandatului său, ambasadorul SUA Mark Gitenstein a fost terfelit în fel şi chip de mercenarii imperiului media voiculescian, fiind catalogat drept principal agent „băsist” al lumii. Mă declar convins că ambasadorul va părăsi România cu editorialul Jurnalului Naţional din 29 noiembrie în valiză – pentru a-şi aduce aminte, peste ani, de multclamata ospitalitate a românilor. Atacurile fără precedent ale USL la adresa reprezentantului administraţiei Obama, care nu doreşte altceva decât să vadă România ancorată ferm în familia democraţiilor euro-atlantice, au surclasat până şi vituperările lui Silviu Brucan împotriva Occidentului, publicate în paginile „Scânteii” pe la începutul anilor ’50. Mai rămâne doar ca noul Parlament, compus din ziarişti prezumţioşi gen Roşca Stănescu, moguli de teapa lui „Felix” şi Sebastian Giţă plus bufoni ca Gigi Becali, să solicite ferm eliberarea şi reabilitarea imediată a lui Adrian Năstase pe post de principală victimă a imperialismului euro-atlantic.
Spre ghinionul USL, votul de duminică se înscrie, ca la locale, preponderent în categoria celui reactiv. Discursul „anti-colonial” şi reorientarea spre Est, pe care cei ce se tem de pierderea influenţei lor o urmăresc atât de făţiş, nu este nicidecum atât de gustat de electorat precum şi-ar dori USL. O mare parte a votanţilor USL sunt dezorientaţi şi obosiţi după luni de criză şi interminabile tirade televizate ale neoaşei Stângi de caviar . Stalinismul criant al colonelului Dogaru sau decadenţa burlescă a lui Mazăre au rămas fără ecou în sufletele oamenilor, în schimb au compromis complet ideea protestelor de stradă – tot românul ştiind astăzi că protestatarii „de serviciu” sunt fie oamenii lui Dogaru, fie revoluţionarii-căpuşă, fie rubedeniile şi/sau clientela baronilor USL. Numărul lor este, din fericire, prea mic pentru a putea propovădui primitivismul politic de-a lungul şi de-a latul ţării.
Nici măcar promisiunile de lapte şi miere ale lui Dan Diaconescu nu au reuşit să trezească românii din apatia lor. În pofida campaniei sale abile, DD este departe de a fi un politician anti-sistem autentic. Strategia sa se bazează exclusiv pe fantasmagorii menite să atragă un electorat credul, dependent de buget şi ca atare obsecvios. Este puţin probabil ca Diaconescu să se demonstreze vreodată mai onest ca USL şi să explice electoratului pe şleau că variile tipuri de beneficii de asistenţă socială trebuie şi ele câştigate sau că numărul salariaţilor plătitori de taxe a ajuns între timp dramatic de redus.
Puţinele şi pe deasupra prost articulatele eforturi ale PDL de a explica oamenilor că a sosit vremea abandonării treptate a culturii dependenţei de bugetul de stat le-a permis adversarilor politici o revenire năucitoare. Aproape toţi „greii” PDL s-au văzut nevoiţi să lupte în aceste săptămâni pentru supravieţuirea lor politică – în cele mai multe cazuri departe de capitală, Bucureştii capitulând între timp complet în faţa USL. Absenţa unui mesaj puternic al ARD despre soarta unei Românii încăpute pe mâinile unei elite oligarhice decise să-şi menţină poziţia de confruntare cu Occidentul de dragul prezervării propriilor privilegii a fost una dintre marile lacune ale acestei campanii. Dar românii nu au crâncnit la văzul unei campanii lipsite de dezbateri despre planuri şi strategii de supravieţuire sau revigorare economică, mulţumindu-se cu veşnicele verbiaje şi calomnieri. Acum, după scrutin, vor realiza că habar nu au ce au votat, respectiv pe ce drum urmează să se înscrie ţara ajunsă în doar jumătate de an periculos de mult în derivă. Dată fiind dimensiunea reală a problemelor economice ale ţării, despre care marea majoritate a românilor a rămas în dulce necunoştinţă de cauză, orice pretenţie a USL despre o legitimare prin vot a demersurilor ei de acaparare totală a puterii îi va aduce, cu destulă probabilitate, doar o guvernare turbulentă şi de scurtă durată.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
