Cu riscul de a-l supăra, nu pot să nu fac această reverență! Nu i-a plăcut să i se spună așa, cum nu i-a plăcut nici termenul de monstru sacru. Cu cel mai serios ton din lume te apostrofa imediat: „Adică ce, eu sunt un monstru?!“.
L-am cunoscut pe actorul Marin Moraru cu ani în urmă, când alături de prietenul lui, Gheorghe Dinică, au dat lumii teatrale cel mai reușit spectacol „Așteptându-l pe Godot“. Așa m-am îndrăgostit de teatru și am rămas un spectator fidel și azi. Acestui spectacol îi datorez toată bucuria pe care teatrul mi-a oferit-o de-a lungul vieții. Marele meu regret este că am pierdut un spectacol-reper al teatrului românesc care s-a numit „Nepotul lui Rameau“.
Marea mea bucurie este că, deși nu l-am văzut ca spectator, în direct, cu ochii minții cunosc acest spectacol pe de rost. Mi l-a povestit în cuvinte puține, dar extrem de grăitoare, chiar Marin Moraru. Cel care vorbea puțin, extrem de puțin, dar când spunea o frază umplea ore de tăcere. Pentru el vorbele aveau sens și putere de convingere doar pe scenă, acolo unde își dezvăluia întregul suflet. Sau când îi ajuta pe cei din jurul său – și o făcea foarte des – fără să aștepte niciun cuvânt de mulțumire. Nici nu știai cum să o faci, pentru că te repezea bagatelizând ajutorul, ca și cum era de la sine înțeles că trebuie să o facă.
Actorul Marin Moraru, Marinuș, cum era cunoscut de colegi și prieteni, cel care prin simpla apariție pe ecran sau scenă ne aducea râsul pe față și în suflet, era de o seriozitate înspăimântătoare când era vorba de meseria lui. Își lucra fiecare rol cu minuțiozitatea și migala marilor biju-tieri ce șlefuiesc cele mai prețioase diamante. Nu s-a întâmplat niciodată să întârzie la vreo repetiție, pentru el era de neconceput așa ceva. Pentru el, „cea mai frumoasă frumusețe este meseria pe care mi-am ales-o și căreia m-am dăruit vreme de 50 de ani“.
Actorul Marin Moraru nu a cerut niciodată nimic, nu a făcut compromisuri, dar nici nu s-a lăudat după Revoluție că nu le-a făcut.
„N-am vrut niciodată să joc ceva anu-me. Mi s-a dat, mi s-a propus și eu am acceptat sau nu. Nu am cerut niciodată nimic și nici nu mi-am dorit vreun rol anume. Cel mai important și mai plăcut este să tragi biletul din căciulă, ca la examen. Iar eu sunt pregătit oricând, atât fizic, cât și psihic, să trag orice bilet.“ Și nu sunt vorbe goale, în sprijinul lor stau zecile de roluri din film și tea-tru, chipul lui cu o mie de expresii, altele la fiecare reprezentație. Chiar dacă juca același rol timp de o săptămână, la fiecare reprezentație te surprindea cu noi expresii, cu altă mimică. Acesta era marele talent al actorului Marin Moraru, cel care spunea că „normalitatea înseamnă normalitate, nici fericire, nici nefericire, e doar un palier. Eu am stat mult timp pe acest palier. Dacă îți propui însă să fii fericit, e imposibil să nu ajungă la tine măcar un strop de fericire. Fericirea mea e munca“.
După mai bine de 40 de ani, actorul Marin Moraru, un om de o mare demnitate, era în stare să plângă în direct pentru că un spectacol la care s-a repetat un an și jumătate a fost interzis de cenzura comunistă. E vorba de „Furtuna“, în regia lui David Esrig, unde el avea rolul lui Caliban.
A plâns pentru munca depusă, dar mai ales pentru „descoperirile făcute“, pentru ceea ce ar fi putut fi acel spectacol, acel personaj, pentru bucuria și extraordinarele trăiri pe care ni le-ar fi oferit nouă, celor din sală.
Actorul Marin Moraru își cunoștea exact valoarea, fără a avea vanitatea artiștilor de a crede că el este cel mai bun. Spunea întotdeauna: „Trebuie să știu ce fac colegii mei pentru a vedea unde mă situez eu. Dacă nu ești curios să vezi asta, poți să crezi că ești Dumnezeu. Însă dacă ieși afară și te compari cu alții, vezi că, de fapt, sunt foarte mulți Dumnezei în jurul tău“. Acesta era actorul Marin Moraru și astea sunt crezurile lui, pe care le citez cu ghilimele doar pentru exactitate, deoarece știu că nu-i plăceau vorbele spuse după ureche, chiar dacă ele au fost auzite cu urechile mele atunci când am avut bucuria de a-l ajuta să le aștearnă pe hârtie în cartea „Suntem ce sunt amintirile
noastre“, apărută acum trei ani la Editura Allfa și care astăzi mi se pare a fi un adevărat testament artistic. „Actorul care citea cel mai mult“, după cum spunea prietenul lui, Mircea Albulescu, s-a hotărât târziu să fie el cel care așterne vorbe pe hârtie și mă bucur nespus că a făcut-o.
Nu vreau să vorbesc prea mult despre actorul Marin Moraru. Despre el vorbesc, mai bine decât o mie de persoane, rolurile. Vreau să vorbesc despre bucuria pe care am avut-o cunoscându-l pe omul Marin Moraru. Mi s-a acordat privilegiul de a-i spune Marinuș, dar am continuat să-i spun Domnule Marin Moraru. Avea o semeție a lui, generată nu de fizic, ci de anii de exerciții de la Institutul de Teatru, de convingerea lui că în viață – pe scenă sau pe stradă – trebuie să mergi drept, cu capul sus. Și așa a mers până în ultima clipă.
Un om curios, dornic să știe tot ce se întâmplă în lume, Marin Moraru era aparent incomod și dificil, pentru că taxa superficialitatea și neseriozitatea cu duritate. Sub această aparență, însă, de dur avea o sensibilitate și o delicatețe ieșite din comun. Ca spectator, atunci când nu-i plăcea un rol sau o montare evita să o spună, și nu dintr-o diplomație ipocrită, ci pentru „a nu-i strica sufletul, a nu-l face să sufere“ pe cel implicat. Vedea corect și diseca fie-care minut al rolului, însă dacă totuși nu putea să evite discuția, o făcea cu mare delicatețe. Nu-i plăcea să ceară nimănui nimic, numai gândul că ar putea fi dator cuiva îl înnebunea, dar oferea cu o generozitate extraordinară, înainte ca omul să-i ceară ajutorul, îi intuia nevoia. Mă certa când vedea că mă consum și mă implic în suferințele altora, tocmai el, cel pe care îl impresionau toate dramele umane, pe care îl revoltau până la durere fizică nedreptățile!
Vorbea extrem de puțin, dar și când spunea o frază era imposibil să o uiți mai apoi, era ca un citat care se propaga din aproape în aproape, pe care-l povesteai ca o anecdotă. Întrebat fiind odată Gheorghe Dinică, după ce a stat trei ore cu Marinuș, ce au făcut atâta timp, răspunsul a fost: „Dacă mă gândesc bine, două ore și jumătate am tăcut“.
Acum, tăcerea a devenit deplină. Marin Moraru a plecat, curios, să cunoască o altă lume. Nu-i era teamă de moarte, spunea adesea: „Nu mi-e frică de moarte, ci de pragul acela. (…) Nu
mi-e frică decât de o boală urâtă, care nu se mai termină. Sunt curios să văd ce e dincolo, pentru că sunt sigur că dincolo este cunoaşterea totală, nemărginirea“.
Sunt convinsă că se va supăra pe mine pentru aceste vorbe, deoarece nu i-au plăcut niciodată laudele, dar mai știu și că, după ce mă va certa de acolo de sus, din lumea aceea nemărginită, mă va ierta.
Îți mulțumesc, Domnule Marin Moraru, pentru că mi-ai oferit șansa de a te cunoaște! Sunt mult mai bogată acum!
