După doi ani de peregrinări, de relocare într-un spațiu nu tocmai potrivit, Muzeul Literaturii Române se pregătește să-i invite pe iubitorii de literatură în casă nouă. De fapt, chiar în două, dintre care una este o clădire încărcată de istorie.
Directorul instituției, Ioan Cristescu, a explicat, într-un interviu pentru „România liberă“, ce a însemnat această călătorie, dar și ce înseamnă noul spațiu cultural.
Cum ați cuantifica această mutare forțată și provizorie a Muzeului Literaturii dintr-un spațiu cunoscut de ani de zile de bucureșteni?
Ioan Cristescu: A fost o pierdere, în primul rând ca poziție pe piața culturală. Dar a fost și o pierdere morală, istorică, aș spune, în sensul în care muzeul era acolo de 40 de ani și în momentul în care te duci dintr-un loc în altul se pierd foarte multe: un public fidelizat în ani și chiar timp, pentru că după relocare, oricâte eforturi faci să despachetezi, să pui în ordine ceea ce ai împachetat, îți ia mult timp. Asta a fost ceea ce aș numi pierdere. Dar există și lucruri bune. Faptul că sediul acela era de 15 ani în litigiu a făcut să nu se mai investească nimic în el, astfel încât era foarte clar că trebuia să se găsească o soluție urgent. Era igrasie în anumite zone, umiditate crescută, ceea ce afecta patrimoniul. Pe de altă parte, nici nu era o clădire care să găzduiască și o expoziție permanentă, și activități muzeale, și sediul administrativ, și depozit.
Când am ajuns director, în 2014, m-am trezit în situația ca după o lună să se taie gazele, apoi apa și să fim obligați practic, haiducește, să plecăm de acolo. Lucrul bun a fost însă că în cei doi ani care au trecut de atunci am putut să facem un inventar la zi al muzeului, să știm exact ce avem. Ne-am axat pe restaurarea și conservarea patrimoniului deoarece în ultimii 30 de ani din punctul de vedere al mobilierului și al pieselor de artă plastică, textile și al altor piese nu s-au mai alocat bani. Nu s-au mai alocat pentru că nu au fost ceruți, nu s-a pus problema unei astfel de acțiuni. Așa încât, la ora la care o să ieșim din nou în public, vom avea un patrimoniu spectaculos, restaurat și impecabil conservat.
Când veți „ieși” iar în public?
I.C.: Prima dată când vom ieși în public, sper, va fi pe 15 ianuarie 2017, de Ziua Culturii Naționale, când vom inaugura expoziția permanentă în sediul din strada Kretzulescu nr. 8. Acesta va fi unul dintre sedii…
Spațiul din Calea Griviței este mai ofertant pentru patrimoniu?
I.C.: Este mult mai ofertant, în primul rând pentru că este o clădire mult mai sigură din punct de vedere seismic, solidă, unde a funcționat mai bine de 40 de ani Muzeul Național Filatelic, tezaurul filatelic, și unde în anii ’40 a fost sediul Gestapo-ului. Poate să pară la ora actuală o clădire cenușie, deoarece nu a fost îngrijită corespunzător, dar prin lucrări de toaletare, de amenajare corespunzătoare, sunt convins că acolo va fi în următorii ani un pol cultural foarte ofertant, important, al Bucureștiului.
Ce presupune conservarea patrimoniului acestui tip de muzeu?
I.C.: Ce presupune orice muzeu. Și foaia, și materialul textil, și arta plastică, până la urmă, au nevoie de aceleași condiții de conservare, de o umiditate controlată, de temperatură constantă, de o anumită lumină. Bineînțeles că hârtia este mult mai fragilă, dar, pe de altă parte, e adevărat, „hârtia suportă orice”, știți cum se spune. Noi avem foarte multă hârtie: manuscrise, carte rară și foarte veche. Se conservă, mare parte se restaurează, se tratează, astfel încât pot fi păstrate sute de ani.
Țineți de Primăria Capitalei. Ce buget i se alocă muzeului pe an?
I.C.: Până anul trecut, avea un buget de până în 4,5 milioane lei. Anul acesta are un buget dublu, deoarece trebuie să relocăm muzeul. Și se impune acest lucru din mai multe motive. Unul, că era nefiresc ca o instituție de importanța asta să stea într-un spațiu în spatele Casei Presei. Există însă și motive practice, deoarece din punctul de vedere al securității, al pompierilor, al situațiilor de urgență ni s-a pus în vedere că nu este tocmai un loc propice unor astfel de activități. Astfel că suntem, într-un anumit sens, obligați să mutăm patrimoniul. Sigur, puteam să alegem clădiri mai frumoase, dar ceea ce ar fi fost mai frumos nu întrunea condițiile de spațiu, iar dorința mea a fost să nu împrăștii patrimoniul prin tot Bucureștiul.
Cum ați făcut alegerea sediilor?
I.C.: A fost un concurs de factori, în sensul în care, înainte de a alege spațiile, pentru fiecare dintre ele am format, alături de consiliul științific, un consiliu consultativ destul de larg, alcătuit din reprezentanți ai Academiei Romane – muzeul, prin specificul lui, trebuie să aibă o legătură importantă cu Academia și Biblioteca Academiei -, specialiști din domeniul muzeal, directori de muzee, în general specialiști recunoscuți de comunitatea științifică și reprezentanți ai altor foruri, cum ar fi Uniunea Scriitorilor. Aceasta a fost prima etapă. A doua a fost consultarea cu executivul din Primărie. Într-un proiect, de o asemenea amploare nu doar managerul este cel care poate să decidă. Cu atât mai mult cu cât nu este vorba doar de bani, de fonduri, cât mai ales e vorba despre patrimoniul țării. De asta lucrurile trebuie să fie larg analizate și transparente, așa încât consiliul acesta consultativ a numărat vreo 26 de oameni.
Aveți siguranța că aceste spații vă vor găzdui pe termen mai lung, că povestea cu mutarea nu se va repeta?
I.C.: Contractul pe ambele spații este pe 15 ani și fiecare poate fi apoi prelungit. Din punctul de vedere al celui de pe Calea Griviței, sunt convins că Poșta Română – o instituție de 150 de ani care, indiferent de schimbările de conducere, își păstrează o aură de instituție veche și importantă – și Ministerul Comunicațiilor nu vor avea nimic împotrivă. De altfel, ei au fost extrem de cooperanți la solicitările noastre.
Câți ani sunt de când există Muzeul Literaturii Române?
I.C.: Anul viitor va face 60 de ani, s-a înființat în 1957. Acesta a fost și unul dintre motivele pentru care dorim să ne mutăm cât mai repede, un motiv care venea din urmă așa, ca o umbră. Mi s-a părut că ar fi penibil și ciudat ca în 2017 să sărbătorim existența unei instituții de tipul acesta pe undeva într-un depozit de la Casa Presei sau să te duci pe la alte instituții și să le spui: Vreau și eu să-mi fac ziua de naștere la tine. Mai ales că, este o realitate, nu avem foarte multe instituții în țara asta care să depășească 50 de ani!
Să presupunem că nu știu nimic despre acest muzeu și trebuie să mă convingeți că este important să-l vizitez. Ce-mi spuneți?
I.C.: Muzeul, care se va deschide pe 15 ianuarie 2017 pentru public, are la bază trei cuvinte sub care operăm, cuprinse în planul meu de management, pe care le-am considerat cuvinte-simbol și concept: patrimoniu, identitate, creativitate. Am pornit de la premisa că, în momentul în care vorbim despre un muzeu al literaturii române, vorbim în același timp de un muzeu al limbii române. Iar limba română este factorul esențial al identității noastre. Acesta este acoperișul. În fapt, muzeul va fi unul axat pe interactivitate, pe interconectivitate. Interactivitate cu publicul și conectivitate cu prezența noastră în spațiul cultural european și mondial. Permanent, el va fi un muzeu și al culturii românești conectate la cultura europeană. De ce? Pentru că, deși până în secolul XIX nu putem vorbi de o literatură românească, putem vorbi cu siguranță însă de o cultură, o civilizație românească prin scrierile religioase și prin cele ale cronicarilor, prin tot ceea ce avem, chiar dacă nu-l avem pe Shakespeare. Noi avem totuși o cultură, o civilizație a noastră, care ne reprezintă, și aceasta s-a conectat cu culturile și civilizațiile din jur și de mai departe, și acest lucru vrem să-l punem în valoare. Pe de altă parte, după secolul XVIII, vrem să demonstrăm faptul că am recuperat decalajul, astfel încât toată cultura și civilizația românească este conectată la cultura și civilizația europeană. Lucrăm la acest concept cu un grup de arhitecți, graficieni și designeri și sunt convins că Muzeul Literaturii Române va fi un muzeu de secol 21.
Ce colecții prețioase se află la Muzeul Literaturii?
I.C.: Toate colecțiile sunt prețioase, dar din punct de vedere al vechimii avem manuscrise de sec. XV, XVI și XVII, și în slavonă și greacă, dar avem și în română, mai ales după secolele XVI, XVII. În afară de Biblia de la București, avem manuscrise Antim Ivireanu, cronicari, Cantemir, o întreagă suită de manuscrise ale contemporanilor lui, manuscrise ale Școlii Ardelene. Avem un patrimoniu destul de bogat în carte veche pentru că, după cum bine știți, în secolul XVII a fost explozia tiparului, care la noi s-a manifestat în special prin producerea de cărți bisericești, foarte spectaculoase, foarte frumos editate. Suntem un muzeu bogat, spre extrem de bogat.
Pe lângă manuscrise, dețineți și obiecte care au aparținut scriitorilor?
I.C.: Da, în special după secolul XIX, avem mobilier aproape complet Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, avem de la Junimea obiecte de mobilier Titu Maiorescu, manuscrisul original al lui Caragiale „Titircă, Sotirescu et co”, ultima lui lucrare, de fapt schiță de lucrare, Macedonski, Goga, Coșbuc, Sadoveanu. Până anul trecut am stat chiar la biroul lui Macedonski, care era aici de mult timp, dar am considerat că locul lui este în depozitul de patrimoniu. Avem de asemenea o colecție, din punctul meu de vedere extrem de valoroasă, de artă plastică. Sunt cam 800 de lucrări, multe de grafică, dar și pictură și acuarelă aparținând unor artiști, prieteni cu scriitori, de la Camil Ressu, Theodor Aman, Nicolae Tonitza, Nicolae Grigorescu, Iosif Iser, Gheorghe Pătrașcu, Alexandru Ciucurencu, Marcel Iancu, Victor Brauner, Aurel Maxim și foarte multe desene ale unor scriitori ca Victor Ion Popa, Tudor Arghezi, care știau să deseneze și o făceau chiar foarte bine.
Ne îmbogățim colecțiile an de an prin achiziții și donații.
Chiar acum am aici ultima scrisoare de donație a Gabrielei Melinescu, care locuiește la Stockholm și donează muzeului tot ce are ea. Gabriela Melinescu este o poetă importantă, un scriitor care a avut foarte multe legături cu oameni de cultură, astfel încât sunt convins că arhiva ei de cărți cu dedicații, scrisori primite de la prieteni scriitori din România și de afară va fi extrem de importantă. Ea este și artist plastic, are gravuri, desene pe care ni le oferă.
